DIN LIRICA MAROCANĂ

 

Jamila ABITAR

(n. 9 mai 1969, la Marrakech, în Regatul Marocului)

Poetă, actrită, animatoare de cursuri de initiere în poezie si scriere; locuieste în Franta, în apropierea Parisului. A participat la mai multe întîlniri literare si festivaluri internationale de poezie. Autoare a mai multor volume de poezie.

 

 

Tăcerea meterezelor

 

Chip să dea tăcerii meterezelor,

pentru a da iară grai nisipului,

va fi datoria surghiunitului.

 

Nume să dea iară vechilor respiratii,

din viul zilei pînă-n toiul noptii,

să-si dea silinta să privească.

Să mîngîie bocete nevăzute,

trecute ceasuri numindu-se viată.

 

Fir de iarbă sunt în fata nemărginirii.

Mi-e dor de-o dimineată fără de seară

ce doar a mea să fie,

pînă cînd adierea se va preface-n inspiratie.

 

Pentru a rosti:

 

tăcere,

somn adînc,

curs al noptilor,

fată îmbrobodită,

mers desăntat,

gol neîntrerupt.

 

Care dintre noi ar fi cel mai viu?

 

P recum lacrima pictată în albastrul cerului,

în lemn de azur,

foc stă sub gheată.

Păsări nu pot să mai zboare,

si nici noi !

 

Credeam că răul tine de-o hîrtie doar.

Absurditate de identitate,

legumă de orase turtite,

străzi fără de nume, fără de suflet,

fără de mine în viitorul lor...

 

F acerea, ca operă de viitor:

tăcere, pasăre –

acela pe care-l numim doar prea putin.

 

Prin certitudine, a sluji planta,

stropind-o cu întelepciunea ce-o va face mare.

 

R osteste clar de nisip,

univers cu mii de chipuri.

 

Rime de cumpătare în simbol…

 

Cui i s-a arătat vedenia, adevărata trecere

pentru a lăsa loc Purtătorilor de lumină.

C alamul meu bîntuit tîsnet e

peste prea puternicul ceas

ce-l mai am de trăit.

 

Mi-e drag mirosul pămîntului, plînsetul oceanelor,

furtuna ce dăinuie.

 

Timpul si-a împlinit răvăsirile.

Scăpat verbului, am stiut să-mi tin condeiul.

 

Am de compus o scrisoare

si nu sunt în stare sens să-i dau.

Stau în rătăcirea cuvintelor

ce străpung verbul si tîsnetul lui.

 

Betia si întelepciunea s-au adunat

pe lîngă mine.

 

N-as sti să-ncurajez pasul

fără primejdia unei slăbiciuni stiute.

 

Astept prospetimea diminetii si porunca-de-pace.

Astept oamenii si dragostea lor desăvîrsită.

 

Trupuri vor muri poate în pace.

Nici gloante, nici lacrimi. Doar rămas-bun.

 

Drum ce se frînge

pentru a întîlni o nouă zi!

 

Gînd mi-am pierdut

si vise mi-au adormit.

 

(Din ciclul Le silence des remparts/ Tăcerea meterezelor )

 

 

 

A s vrea să-mi regăsesc orasul rosu, verdeata lui,

cîmpurile lui de urme de sînge împărtit.

 

As vrea să mă ascund în spatele moscheii Kutubiya

si să simt Jamaa El Fna străjuind peste Marrakech.

Somnul meu apărat, este împlinit neant.

 

Atît de departe încît amintirea mea se pierde

vis de poem reusit.

 

Atît de departe încît visele mele răzbat,

Splendoare de viată fără basme.

 

Un suflu printre suflul,

o făptură în toată făptura.

 

D rag mi-e timpul trăsurilor,

eleganta cailor pe tărîmul rosu.

 

Privesc umbrele diminetii

Odihnind pe metereze cînd bate prînzul.

 

Părăsesc autobuzul ca să păsesc pe pămîntul meu.

Da, o supravietuitoare sunt a acelor vremuri.

 

 

Jamaâ El Fna ,

 

Piată a minunilor,

multimea joacă,

se prinde-n horă,

si lasă o vorbă ciudată

să treacă din om în om în soaptă.

 

Frumusetea neasemuită a noptilor

reînvie povestea.

 

Trec păstorii.

 

Î mi uitasem orasul,

amintirea dulciurilor,

dinti rupti,

guri fără iesiri.

 

Îmi uitasem fratii înecati,

fără să fi învătat să-noate,

aproape de bărcile găurite

ale drumului meu de joacă.

 

Îmi uitasem orasul fără lut,

Marrakech, în tine iară trăiesc.

 

K utubiya,

piatra ta stîrneste un neam,

stîrneste-mi fiinta uitată.

 

Amintirile mele, vii, se-nrosesc în oglindirea ta.

Ti-am înghitit nisip si mi-am plîns frati.

 

Si trădată de frati, tresar,

De-atîtea ori, de-o sută de ani!

 

Lucidă ca această lumină ce-o vedem,

această întîlnire între ziduri

ce sărută nemurirea.

 

D ale au înlocuit pămîntul,

motoare nu mai lasă timp trecătorilor să adore lumina

diminetii.

 

Străzi îsi tin taina

în noii pasi.

 

C înd orasul se luminează,

albastrul scrisului ia la rost

si aleargă către ceea ce poezia,

doar ea, dă voie să fie spus.

 

Dincolo de metereze,

libertatea de-a fi pretutindeni si niciunde,

mestesugul de-a gîndi o limbă,

îndrăgostit de rătăcire, scriind în alta

în trup ce poartă ceasul

ce se opreste, pierdut în gîtul

unui umed tinut.

 

Ciori de prin cîmpuri

si văi de trandafiri

ascultă cîntec adînc.

 

Cînd secole desiră cerul,

frumusetea graiului se-naltă

ca un vîrtej de vise,

prielnic moment de reculegere.

O ra cinci.

Sub soare cenusiu

Marrakech mă strigă.

 

Caravana se apropie, cimitirul se goleste.

 

Rătăcirea se găseste pe malul tărmului.

 

Ajung în piată, la drumul artistilor.

 

Mogador mă arată cu degetul:

 

„Tu, care vii să cauti visul,

bea acest ceai si adu-ti aminte

că si altii au fost înainte de tine

pe drumul pribegiei!”.

 

P iata decapitatilor

sărută steaua pribeagului.

 

Captivă sunt

între cuvînt si greselile lui.

 

(Din ciclul À Marrakech, derrière la Koutoubia/ La Marrakech, dincolo de moschea Kutubiya )

Fragmente din volumul À Marrakech, derrière la Koutoubia, Paris, colectia „Cuvinte pribege”, Editura alfAbarre, 2012.

 

În româneste de Marilena Lică-Masala , Pitesti, 15 mai 2012

Venerată moschee din Marrakech.

Jamaâ El Fna, esplanadă din vecinătatea moscheii Kutubiya, ce atrage continuu milioane de turişti pe an; în vechime, în această piaţă se expuneau în ţepuşe capetele tăiate ale condamnaţilor la moarte din ordinul Sultanului; din 2001, piaţa se află în patrimoniul UNESCO.