ESEU

Maria ABRAMCIUC

Orfeu: conotatii ale modelului în poezia română

Mitul lui Orfeu avansează una dintre cele mai vechi experiente spirituale, un tip de conduită ce implică ideea de angajare totală a creatorului în procesul de rearmonizare a lumii, dar si imanenta sacrificiului, a esecului. O diversă factologie literară, generată de acest subiect, este prezentă în operele autorilor din toate epocile: de la poetii antichitătii grecesti si ai celei latine pînă la cei contemporani. Persistenta reflexelor mitului elen în operele literare din toate timpurile a confirmat atît perenitatea în timp a simbolului orfic, cît si imensul impact pe care l-a produs acest mit asupra scrisului artistic din toate timpurile. Nici un alt mit al antichitătii nu s-a retras în cultura universală si nu a cunoscut o convertire atît de nuantată la regulile artei ca acela orfic. Propulsarea sa în literatură a însemnat un proces dificil de conversiune a unei simple fabule în imagini poetice semnificative. Revendicarea si reeditarea sa de către scriitori a declansat mecanismul de înnobilare semantică a istoriei printului trac prin transferarea ei într-un alt regim conotativ.
Cercetarea noastră deplasează discutia spre explicarea semnificatiilor pe care i le-au atribuit poetii români din diverse epoci literare arhetipului orfic. Se cuvine să facem delimitările necesare: în textele comentate, nu vom identifica proiectii implicite ale aedului, acestea fiind obiectul altui studiu. Vom urmări prezenta unor ipostaze ale acestui „arheu al poetilor” în structura unor texte din creatia autorilor ce au frecventat această sursă de semnificatii artistice, foarte productivă, în planul creatiei, gratie caracterului său metonimic în sensul că „Orice artist autentic îsi asumă miticul destin al lui Orfeu, acceptînd suferinta creatiei, riscul insuccesului si al sacrificiului propriei sale vieti" .
Lirica română a înregistrat numeroase referinte directe la poetul arhetipal, autorii folosind evenimente semnificative din biografia eroului mitic, fără a anunta (în aparentă!) similitudini între propriul destin si cel al personajului. În acest caz, evocarea arhetipului orfic nu depăseste nivelul unei simple operatiuni de reprezentare literară, de înnobilare a mesajului artistic, dar, si în aceste compuneri lirice, ca si în cele în care efigia orfică se află în latentă, mesajul se localizează în sfera conotativă a mitului, din care extragem ideea despre aventura spirituală a fiintei angajate într-un dificil proces de metamorfozare a lumii, prin forta cîntecului si a verbului poetic. Asa cum recursul la modelul orfic este un fenomen nedirijat, de cele mai multe ori manifestat prin eruptii ale imaginarului, fiecare poet si-l asumă într-un mod individual pe Orfeu.
Subiectul s-a osificat într-o temă autoritară, la care au recurs, în functie de propriile experientele estetice, poeti diversi ca structură. Una dintre primele referinte la Orfeu se contine în oda La Patrie de Gheorghe Asachi, text publicat initial în volumul Poezii (Iasi, 1832) si plasat ulterior pe prima pagină a celorlalte culegeri de versuri ale autorului. Gh. Asachi debutează în poezie sub semnul lui Apollo, adică al cîntecului si al armoniei, care, în viziunea sa, rămîn însemnele eterne ale poeziei. Autorul aminteste, în context, de forta cîntecului orfic, respectînd litera mitului. Poetul primordial este evocat prin prismă clasicistă: el este cîntăret trac, erou civilizator, al cărui har ordonează regnurile: „De cîntarea lui Orfeos muntii Traciei s-umpleau,/ Si de sunetul cel dulce crude fiare se-mblînzeau”. Referinta asachiană la Orfeu e plată, căci nu semnalează alte valente semantice ale arhetipului decît cele pe care ni le oferă mitul elen.
În raport cu Gh. Asachi, Mihai Eminescu revizuieste semnificatiile modelului si le imprimă dimensiuni romantice. Figura poetului mitic din poemul Memento mori sau Panorama desertăciunilor (fragmentul despre Grecia antică), denotă implicatii cu totul surprinzătoare versus modului liniar de receptare. Orfeu din poemul eminescian este un deposedat de harul divin „arfa sfărîmată” anuntă criza de identitate a cîntăretului: realitatea nu i se mai subordonează: „Ochiu-ntunecos si-ntoarce si-l aruncă aiurind/ Cînd la stelele eterne, cînd la jocul blînd al mării./ Glasu-i, ce-nviase stînca, stins de-aripa disperărei,/ Ascultă cum vîntu-nsală si cum undele îl mint”. (Într-un alt context, mentionam că vocea acestui Orfeu scindat răsună în poezia Aveam o muză, scrisă în aceeasi perioadă cu Memento mori. Imaginea e reluată în Scrisoarea IV si în partea a doua a poeziei rămasă în manuscris Cum cîntam odinioară, texte relationate de cercetătorii literari. „Organele sfărmate” sînt semnul unui suflet total dezacordat, aflat sub tirania marilor deceptii. În virtutea identificării cu modelul mitic si anume cu ipostaza umană a acestuia, poetul Mihai Eminescu s-a considerat, într-un moment de criză, un cîntăret incapabil să recepteze ritmurile eterne ale firii).
Orfeu din Memento mori devine emblema antichitătii grecesti, căci sfîrsitul ei coincide cu degradarea eroului, reprezentată prin azvîrlirea harfei în mare, gest ce implică semnificatii dintre cele mai neasteptate. „Repudierea harfei din partea artistului, ca semn al renuntării la propriul mesaj, ca semn al durerii, al revoltei si al disperării, constituie în sine un gest realmente tulburător, însă cu ecouri relativ restrînse”, comentează Edgar Papu . Mihai Eminescu remitizează subiectul traditional, inventîndu-i detalii semnificative. Literatura timpului nu a înregistrat un deznodămînt similar al tramei mitice. Harfei orfice, „de cîntări îmflată”, i se subordonează lumea, sunetul său e forta centripetală a universului cosmic: „De-ar fi aruncat în caos arfa-i de cîntări îmflată,/ Toată lumea după dînsa, de-al ei sunet atîrnată,/ Ar fi curs în văi eterne, lin si-ncet ar fi căzut…/ Caravane de sori regii, cîrduri lungi de blonde lune/ Si popoarele de stele, universu-n rugăciune,/ În migratia eternă de demult s-ar fi pierdut”. Versurile trimit la conceptul pitagoreic despre structura muzicală a universului, entitate perfect armonioasă, dominată de muzica sferelor. Mihai Eminescu plasează în centrul acestui univers armonic lira orfică, substituită aici, remarcă acelasi critic, „prin instrumentul mai amplu al harpei” . Cercetătorul indică sursa germană a motivului harfei zdrobite, care apare ulterior în aceleasi Aveam o muză si în Scrisoarea IV: balada lui Uhland, Blestemul bardului (Des Sängers Fluch) .
Mihai Eminescu adaptează statutul poetului orfic la conceptul de romantism, mizînd pe simbioza dintre mitic si istoric. Poetul Muresan, descris în Epigonii, este o natură sintetică. Titan, profet, patriot, răzvrătit împotriva ordinii sociale si reformatorul ei, „Muresan scutură lantul cu-a lui voce ruginită,/ Rumpe coarde de aramă cu o mînă amortită,/ Cheamă piatra să învie ca si miticul poet,/ Smulge muntilor durerea, brazilor destinul spune,/ Si bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,/ Preot desteptării noastre, semnelor vremii profet”. Alti poeti evocati în poem devin avatari ai modelului orfic, fiind înzestrati cu harul de cîntăret: „Văcărescu cîntînd dulce a iubirii primăvară”, „Liră de argint Sihleanu”, „Bolliac cînta iubagul s-a lui lanturi de aramă”, „Si astfel Bolintineanu începu cîntecul său”, Alecsandri „din frunze îti doineste”, „cu fluierul îti zice”.
În Muresanu (Tablou dramatic), protagonistul-poet, marcat profund de soarta vitregă a tării si a poporului român, apare plasat într-un concret spatiu istoric – anul 1848, care e si un personaj al poemului. Esenta orfică a lui Muresan este proiectată în text prin termeni din această arie de simboluri: „liră”, „armonie”, „cîntec”. A cînta este o actiune, în exclusivitate, orfică, însă Eminescu nu îl plasează pe Muresanu în zonele miticului, ci îl mentine în sfera realului prin invocarea elementului social. Finalitatea cîntecului său constă în redesteptarea spiritului national. Silfii de lumină îl îndeamnă: „Cîntă dar, cîntă, tînăr poet,/ Mîn-a ta liră,/ Lumea ascultă gîndu-ti profet:/ Marea se miră”.
Conceptul romantic despre poetul vizionar, de tip orfic, enuntat de Mihai Eminescu în mai multe creatii din tinerete, constata Mihai Drăgan, nu este identic, cu acela al romanticilor europeni: „Orfeu, afirma exegetul, nu este altcineva, în viziunea romantică a lui Eminescu, decît simbolul poetului adevărat, al poetului vizionar, initierea în viată si în istorie, în existenta originară a patriei, în vederea renasterii la o nouă existentă spirituală a poporului, făcîndu-se în ritmul muzicii, al lirei, semnul poeziei orfice” . Cercetătorul descoperă acest chip sintetic în romanul Geniu pustiu în imaginea „iluminatului profetic, înzestrat cu o mare putere de intuitie a necunoscutului si a neprevăzutului, a creatorului care năzuieste, cu toată fiinta sa celestă, să fie „în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu inima lor (a oamenilor) plină de geniu, capul cel plin de inspiratiune, preot durerilor si-a bucuriilor-bardul lor”.
Semnificatiile atribuite de romanticul Eminescu acestui simbol mitic poate fi relationată cu viziunea sa asupra elementului arhetipal traco-dac. În una din variantele poemului Gemenii, Ioana Em. Petrescu identifică „un destin emblematic de poet” . Este un alt statut al creatorului orfic, diferit de cel anuntat în oda La Heliade, în poemele Epigonii si Muresanu (Tablou dramatic), unde harul orfic al poetului echivala, întîi de toate, cu cel de bard. Sarmis, nebunul întors din necunoscut la nunta fratelui său, este un intrus în lumea uzurpată de crime si trădări, el apartine altei dimensiuni decît celei reale. „Lui Sarmis îi e menit asadar un destin orfic: puterea demiurgică a cîntului său schimbă chipul lumii; hipnotizat, spatiul si timpul se-ncurcă în urzeala poeziei, primind o altă lege” , conchide autoarea mai multor studii celebre dedicate liricii eminesciene.
Este cert că poezia din tinerete a lui Mihai Eminescu avansează două tipuri (aproape antitetice) ale poetului orfic: cel al tribunului si profetului care revolutionează, prin cîntecul său, societatea, desteaptă spiritele (modele: Andrei Muresanu din Muresan (Tablou dramatic) si Ion Heliade Rădulescu din La Heliade); si cel al transcendentalului, cîntăretul înzestrat cu atribute ordonatoare, identificat în Gemenii si în Feciorul de împărat fără stea, corelat în mod direct cu arhetipul. Imaginea în care se regăsesc ambele entităti orfice este cea a lui Muresan din poemul Epigonii, care, prin harul său, „îsi afirmă bidimensionalitatea temporală (trecut si viitor) si putere de stăpînire asupra lumii fenomenale si noumenale” .
În lirica simbolistă si cea existentialistă, referintele directe la Orfeu sînt substituite prin asumarea intrinsecă a conceptului de orfism: aspectul formal în cazul simbolistilor, preocupati de muzicalitatea versurilor, si cel ideatic, cultivat de existentialisti. La acest capitol, se constată colaborarea directă a autorilor cu ideologia conceptului, identificarea lor, în subteranele demersului, cu modelul orfic.
Generatiile posterioare de autori au apelat, cu insistentă, la imaginea-simbol a „miticului poet”. În Orfeu (1944), poezie inclusă în ciclul de versuri Oracole, Vasile Voiculescu proiectează un etern portret al artistului esenta căruia nu-si află originea în lumea comună si nu se situează sub incidenta legilor ei. Omenescul e doar o aparentă, virtutea sa derivă din cîntecul care depăseste pînă si moartea: „Păianjenul îi stete pildă vie,/ Cu sucul lui îsi toarce si resfiră:/ El inima fîsie cu fîsie/ Si-a sfîsiat-o si-a-ntocmit – o liră.// Ce poate a durerilor secure/ Sau moartea ce-l pîndeste dintr-o stea/ Cînd fiecare coardă-i o pădure/ Cu toate corurile codrilor în ea”. Rostul poetului orfic este de angajat, prin harul său de cîntăret, la actul de perfectionare perpetuă a lumii. Desi respectă întocmai fabula mitică, autorul reuseste să introducă o notă personală prin utilizarea, la începutul si în finalul poeziei, a simbolului păianjenului, revelatia discursului liric. Imaginea imprimă unitate textului si anuntă o contributie proprie, nuantată la rescrierea modelului mitic: „La cîntecele-i ademenitoare/ Se scoală pietre vechi si-ascultătoare,/ Ies fiare cu menadele în hore,// În timp ce-aleargă mîinile vrăjite,/ Păianjeni albi, pe mrejele-aurite/ Să prinză lacom prăzile sonore”.
O tentativă de autohtonizare a eroului mitic apartine luiG. Călinescu.În Doina lui Orfeu (1963), eroul liric îsi doineste istoria, respectînd întocmai fabula mitului. El este un Făt-Frumos, înzestrat cu virtuti fabuloase, se îndrăgosteste de Euridike, pe care o pierde („mi-a murit de lungoare”) si pe care încearcă să o recupereze coborînd în Infern. În final, se lamentează: „De atunci mă tînguiesc,/ Cu pădurile vorbesc,/ Trăiesc fără bucurie/ Precum la istorii scrie”. Poezia devine astfel o variantă folclorizantă a subiectului orfic, iar Orfeu-un personaj lipsit de relief, o simplă pastisă a modelului mitic.
În lirica lui Stefan Augustin Doinas, proiectiile lui Orfeu îsi au originea în conceptiile sale teoretice, formulate în studiul Mitul lui Orfeu, magia si criza poeziei , unde cititorului i se propune „o nouă lectură a acestui mit cu rezonante atît de puternice în lirica modernă” . În opinia eseistului, momentele-cheie ale mitului – efectul ordonator al cîntului orfic, relatia Orfeu-Euridice, coborîrea eroului în Infern, nerespectarea interdictiei de a-si privi iubita – îsi au corespondentele în poetica modernă. Acestea dobîndesc semnificatii pertinente, dacă sînt raportate la ontologia operei artistice.
Teza despre esecul poetului tentat mereu să verifice empiric realul formează axa ideatică a poeziei Orfeu revenind din Infern. În contextul ei, gestul fatal al lui Orfeu (privirea întoarsă către Euridice) echivalează cu ceea ce Doinas-eseistul consideră „suprema confirmare a unei crize esentiale a poeziei – criza adevărului poetic” . Ambele scrieri, poezia si eseul critic, datează aproximativ din acelasi interval de timp: textul poeziei comportă, în mod evident, un mesaj similar, transpus doar în imagini artistice, cu cel din partea a treia a studiului (p. 72-73). Eroul liric al poeziei Orfeu revenind din Infern ilustrează conditia artistului care, în virtutea unei pasiuni puternice, transfigurează realul, si-l subordonează: „El se-ntorcea, urmat. Si n-avea voie/ decît cu ochiul mintii să-si privească/ iubirea. Îndoielnice privelisti/ îl ispiteau, si duhuri stiutoare/ a tot ce-avea să fie, fără lacrimi,/ plîngeau izbînda lui, si ca o ceată/ tenebrele se risipeau, si numai/ cuvintele de-opreliste – ca săbii – /răneau timpanul lui ca o durere/ mai mică decît cea pe care soarta/ i-o hărăzise; si simtind că zeii/ îl văduveau de voluptatea asta/ nu sufletul, ci fiara lui din suflet/-divina fiară care-i deschisese/ tărîmul cel de spaime, asurzindu-l/ cîndva pe Cerber cu un alt lătrat –/ el sovăia; în timp ce-nflămînzită,/ cu ochii ei umplîndu-i ochii, fiara/ îsi întorcea privirea-ncet spre pradă”. (Stefan Aug. Doinas, Versuri, Editura Eminescu, Bucuresti, 1972, p. 323). Echivalentul semantic al Euridicei, „prada”, este sugestia realului transfigurat prin intermediul verbului poetic. Poezia anunta, de fapt, conceptul unei estetici moderniste, a cărei miză e forta evocativă a cuvîntului artistic. În comentariile la poetica lui Mihai Beniuc, care este „ars poetica orfică”, Nicolae Balotă defineste paradigma acesteia si o asociază „verbului care poate ucide sau mîntui poezia” .
În tara lui Orfeu, poezie ce dă nume unui ciclu inclus în volumul Hesperia (Editura Cartea Românească, 1979, p. 116), se circumscrie aceleiasi poetici. Sintagma „tara lui Orfeu” conotează cu realitatea vie, spatiul explorat de poetii angajati. În opinia autorului, ignorarea ei generează sterilitate poetică: „Atîta timp cît mergi cu tălpi usoare/ pe drumul tău, si colbul nu te lasă/ în preajma unei nevăzute fiare/ ce urlă, si duhoarea de pucioasă/ si stîrv-a puiului ce moare-n mumă-/ nu te-ameteste, si-n multimi compacte/ n-ai deslusit supremul semn de ciumă,/ nici pruncii rîzători din cataracte,-// să stii, prietene, că esti departe/ de Tara lui Orfeu…”.
Sfîrsitul acestui concept estetic, promovat insistent de Stefan Aug. Doinas în mai multe scrieri lirice si teoretice (notăm, în context, si ideea despre viziunea poetică transfigurantă din balada Mistretul cu colti de argint) este semnalat de Cezar Baltag, în Ultimul Orfeu, poezie inclusă în placheta Euridice si umbra (Editura Eminescu, Bucuresti, 1988, p. 83). Continutul ei ni se pare relevant, dacă îl punem în relatie cu tezele din eseul scriitorului Sfîsierea lui Orfeu , datat 1988, ca si poezia în cauză. Autorul eseului îsi declară fidelitatea în raport cu poezia a cărei „emblemă” este Orfeu si se desolidarizează de noua orientare, cea postmodernistă, care se subintitulează nejustificat, în opinia sa, „neo-orfică”. Ideile lui Ihab Hassan referitoare la de-constructivismul în artă, enuntate în faimosul studiu Sfîsierea lui Orfeu. Spre un concept de post-modernism, i se par nepertinente în sensul că ele „nu vizează [...] făptura lui Orfeu – sacrificiul individual, văzut ca premisă a perenitătii creatiei – ci, în mod paradoxal, trupul si fiinta poeziei” .
Ultimul Orfeu sună ca un epilog al poeticii orfice, care, în acceptia lui Cezar Baltag, avansează Sensul, „inima lumii”, si „unifică realul”. Cîntăretul mitic se identifică, asadar, cu tipul poetului vizionar, care îsi asumă realul, reeditîndu-l în conformitate cu propriile mijloace artistice. Regretul autorului în vederea epuizării acestei sensibilităti, care este si a sa, transpare printre rînduri: „Pleci la drum singur/ asa cum ai porni/ să-ti cauti copilăria/ pentru totdeauna/ pierdută// pleci si de astă dată/ nu te mai uiti în urmă:/ nu mai e nimeni care să fie salvat?/ nu mai e nimic/care / să te mai poată întoarce// Se sterge dunga albastră a dealului./ Se lasă tăcere împrejur.// Si cu tine pleacă/ fără să stim/ însusi drumul// Si cu tine pleacă fără să stim/ însăsi/ inima lumii” .
Semnificatii inedite îi atribuie poetului mitic si Nichita Stănescu. Structura poeziei Orfeu în vechea cetate, se pare, nu este organizată de vreun motiv orfic. Autorul propune o altă lectură a scenariului traditional. Cu toate acestea, mitul elen îsi mentine forta de iradiere, devenind, în fine, un „hipotext” (Gerard Genette), o probă de intertextualitate. Orfeu este un nume totemic, semnificant si subiect-axă al discursului stănescian, care articulează imaginea Poetului aflat într-un conflict etern cu vulgul. Pentru a remarca singularitatea din totdeauna a destinului orfic, autorul Necuvintelor delimitează antitezele existentei umane: „Nu-l vede nimeni pe poet./ Unii nu-l văd pentru că nu au vedere./ Altii nu-l văd pentru că nu au inimă./ În fine restul nu-l văd pentru că nu sînt./ Toti însă spun în cor:/ Poetul nu este de băut, deci nu-l întelegem!/ Poetul nu miroase cum floarea// Cum putem să-l întelegem,/ cum putem să luăm ceea ce miroase ca floarea/ drept floare?!” (Nichita Stănescu, Poezii, Editura Minerva, Bucuresti, 1988, p. 248).
Mitul orfic i-a sugerat lui Nichita Stănescu o temă de maximă rezonantă în literatura universală: raportul dintre spiritual si material, dintre creator si contingent. Prin extindere, Orfeu devine simbolul artei care se sustrage inteligentei comune si se deschide doar spiritului initiat. Autorul insistă pe semnificatiile arhetipale ale simbolului: de obicei, numele lui Orfeu se asociază ideii de „initiere totală” .
Radu Cîrneci, poet care abordează motivul în mai multe piese lirice, semnează volumul de versuri Temerile lui Orfeu . Poezia care dă titlu plachetei e un monolog al orfeilor din secolul al XX-lea, bîntuit de crize sociale si de catastrofe umane. Într-o societate tehnologizată, fiinta orfică are suficiente motive de temere: esenta îi este mereu agresată, însă rămîne integră gratie elementului originar, impuls divin în escaladarea eternului: „Mereu ne zbatem si-i tîrziu/ Si creste lumea-n urma noastră/ si sună cîntul a pustiu,/ iar dimineata-i mai sihastră.// Un dor ne mînă ceas de ceas/ către un tărm de mare blîndă:/ în urmă-i focul mai retras,/ în fată frunza stă la pîndă.// Căci e un veac de străluciri,/ dar strălucirea vîrstei scade:/ rămîne timpul în uimiri,/ iar vitejia în balade.// Civilizatie, masini/ si poate-atomice dezastre,/ iar înteleptii mai putini/ si fără taine cer si astre.// Un dor ne doare ceas de ceas/ spre Muntele cu piatră blîndă –/ urcusu-acesta ne-a rămas/ si arde sus o stea flămîndă…” (p. 23-24). În text, se resimt vagi ecouri din Noi, cîntăretii leprosi de Lucian Blaga.
Lirica română din Basarabia si-a asumat tardiv modelul orfic. Inflexiuni notorii ale mitului contin volumul Toamna lui Orfeu (1983) de George Meniuc , poet care a debutat în perioada interbelică (Interior cosmic, 1939). Saptezecistii, detasîndu-se de programul estetic al generatiilor anterioare printr-o ars poetică ozonizată, inoculează versului lirism si sens. Poezia de pînă la 1989 a Leonidei Lari, în care este reabilitat poeticului si investigat propriul eu artistic, abundă în simbolistică orfică: gesturi si situatii initiatice, tendinte evazioniste în spatiile poeziei pure, atributică muzicală si vestimentară. Identificăm în volumele Piata Diolei (1974), Marele vînt (1980), Mitul trandafirului (1985), Scoica solară (1987) etc. o poetică subordonată conceptului de orfism, subiect pentru un alt studiu.
Amplul si nebulosul poem Destinul lui Orfeu (Leonida Lari, Mitul trandafirului, Editura Literatura artistică, Chisinău, 1985, p. 73-94) a fost conceput initial în forma unor partituri, ale lui Orfeu si ale Euridicei. Planul poetului mitic îl formează cele patru imnuri, succedate de asa-numitele părti (tot patru), în care vocea Euridicei se conjugă cu cea a lui Orfeu. Printre acestea, se include, nejustificat, demersul auctorial. Poeta desiră excesiv si neuniform fabula mitului, de aceea textul, scris în două registre prozodice, prezintă dificultăti de arhitectură si de lectură, din care cauză poemul, reluat în volumele Anul 1989 (Editura Hyperion, Chisinău, 1990) si Lunaria (Editura Eminescu, Bucuresti, 1995) a suportat modificări esentiale: autoarea a mentinut doar imnurile.
Orfeul Leonidei Lari este surprins în ipostazele sale traditionale: de cîntăret si apologet al iubirii (Imnul întîi), de mire dezolat, decis să-si salveze iubita din tărîmul tenebrelor (Imnul al doilea), de îndrăgostit nefericit si proroc (Imnul al treilea), de „călător năucit de durere”, ruinat de propriile reprosuri după marele esec (Imnul al patrulea). El îsi reabilitează esenta de cîntăret „Numai iubind, deprinzînd de la leagăn iubirea…”. Această identitate se pierde însă într-un discurs logoreic, abundent în confesiuni monotone, de altfel, care se aseamănă mai mult cu teatrul unui singur actor decît cu un poem confesiv.
Compactă si explicită, poezia Orfeu, cu care îsi încheie Nicolae Dabija eseul Pasii lui Orfeu , avansează imaginea eternă a poetului al cărui destin se derulează în conformitate cu scenariul mitic. Entitatea orfică se constituie, conform textului, din trăsături duble: de cîntăret înzestrat cu facultăti transcendente si de fiintă umană, aflată sub incidenta destinului: „Îsi laudă sub arborii ninsi/ viata – unica marfă,/ cu nervii proprii întinsi/ în loc de strune pe harpă.// Cînd trece – se face, brusc, zi/ în fiece murmur si sopot –/umbra lui cade pe zid, si zi-/ dul/ se/ dă-/ rî-/ mă/ cu zgomot!// Cînd cîntă: o moarte se-amînă/ si iarba se face mai verde…/ Cuvintele-arar le îngînă/ ca si cum, de le-ar spune/, le-ar pierde”. Simbol al initiatului, poetul mitic intervine în ordinea firească a lumii.
În final, portretul lui Orfeu din versurile lui Nicolae Dabija dobîndeste consistentă arhetipală: „Nemaistiind în vechi lumine –/ (o îndoieli atîte cernu-l!) –/ etern – din urma-i, cine vine:/ Euridice sau Infernul?!”. Incertitudinea, sentimentul esecului sînt proprii creatorului tentat de sferele absolutului, sugerează poezia lui Nicolae Dabija.
O modificare esentială de perspectivă, în planul recuzitei poetice, o contine portretul lui Orfeu din poezia lui Horia Zilieru, Orfeu îndrăgostit, inclusă în volumul Orfeu plîngînd-o pe Euridice (Editura Albatros, Bucuresti, 1973, p. 20). Autorul propune o lectură inedită a mitului orfic, renuntă la interpretările ordinare în favoarea unei viziuni ludice. Aventură spirituală, în care e angajat Orfeu, e semnalată de analogiile între elementele spatiului, actiunile personajului si stările sale lăuntrice. Un univers erotizat, o matrice a sentimentului îl include pe poetul echivalent mai mult cu un spirit decît cu o fiintă. Îndrăgostitul devine produsul universului prin care se deplasează: „Văzduhul e o harpă pînă-n nervi./ Copacii văd cu frunze orbi de cînt,/ serpi în logodnă îndulcesc otrăvi/ în bulbi de crin subt vene de pămînt.// Cu mîna pe orbite fără somn/ rănit de lucruri calcă-n el strein/ încredintat că n-or mai creste ierbi/ la tărmul de cochilii si carmin:/ Se roagă pietrei ce-o loveste-n drum/ si în mîhniri de mugur ucis./ o suflă cald – în gingasul auz/ îi scaldă cetini pure în iris”.
Imaginea lui Orfeu din poezia comentată e articulată în virtutea unor tehnici inedite de limbaj poetic, o tactică preferată de autor si în volumul de versuri Orfeon (1980). În acest caz, versiunea modelului mitic nu suportă modificări de ordin ideologic, ci imaginar. „Horia Zilieru scrie cu precădere despre Eros, adunînd în jurul lui toate figurile retoricii”, generalizează Eugen Simion . Orfeu-ul poetului iesean este o simplă conventie, simbol al îndrăgostitului etern, serv al unui chip feminin inconsistent, existent doar în imaginatia sa: „Ia trup femeia din pierzări si gol/ si flăcări mari cu brîu de chin suav/ o strîng mai sus de sold. Si mîini în spini/ îsi sparg în vîrf lucarne-n cer moldav.// Grîul din mit se macină sub tălpi/ (ce mori de vînt în craniu umblă lin!)/ si-o pasăre pe umăru-i mai jos/ cu clont de fier îi ciugule destin”.
Optiunile poetilor români pentru figura emblematică a lui Orfeu sînt conditionate de impulsul re-scrierii unei teme autoritare, care continuă să mai fie viabilă, în pofida unor modificări de perspectivă. Literatura, în special, poezia, s-a aflat într-un dialog perpetuu cu mitul, care i-a furnizat modele, suscitate si resuscitate, pe parcursul întregii sale evolutii. Monica Spiridon relevă si un aspect negativ al fenomenul: „Ascendenta literară a literaturii se dovedeste un depozit necesar de arhetipuri, care programează creatia si se revelează prin ea ca într-o oglindă. Revelarea se însoteste, eventual, de o prelucrare, care coboară arhetipalul în stereotipie, compromitîndu-l” . Este adevărat că relatiile poetilor români din toate timpurile cu modelul orfic nu au fost canalizate întotdeauna spre reevaluarea semnificatiilor acestuia, or, „fără reinterpretare, se ajunge la codificare, la cliseu, la stereotip, cu posibilitate de reutilizare imediată” . Nu putem nega însă irizările de fictiune artistică, prin care modernistii au devansat rescrierea traditională a modelului, amplificîndu-i accentele. Multiplele variatii pe această temă din lirica română profilează imagini diverse ale poetului arhetipal, dar nu toate se situează sub incidenta unui simbol cu aproximativ aceeasi arie de semnificatii. Dialogul perpetuu al poetilor români cu mitul orfic a mentinut în spatiul literarului nu doar o filosofie mitică relevantă ori spectrul de conotatii al unui personaj memorabil. Abordarea constantă a lui Orfeu explică, nu în ultimă instantă, modificările de optică în paradigma actului de creatie, din care a descins un fenomen complex – evolutia artelor poetice pe parcursul al două secole de poezie românească.

Home