POEZIE POLONEZĂ

 

Adam MICKIEWICZ
Adam Bernard Mickiewicz, în lituaniană – Adomas Bernardas Mickevičius, s-a născut la 24 decembrie 1798, la Zaosie, lîngă Nowogródek, veche cetate lituaniană si a decedat la 26 noiembrie 1855, la Constantinopol. Este cel mai cunoscut poet polonez, activist si publicist politic, numit poetul transfigurării, bardul slav. Alături de Juliusz Słowacki si de Zygmunt Krasiński, este socotit cel mai mare poet al romantismului polonez (asa-numitul nucleu al celor Trei Barzi), al literaturii poloneze în general si chiar unul dintre cei mai mari la scară europeană. Remarcabil creator al dramei romantice în Polonia, la fel ca în Europa, Mickiewicz a fost comparat cu Byron si Goethe. De asemenea, a fost primul conferentiar (original) de literatură slavă, la Collège de France. Cunoscut, îndeobste, ca autor de balade, povestiri poetice, al dramei „Bătrînii”, precum si al epopeii nationale „Pan Tadeusz”, trebuie apreciat si ca autor al manifestului ”Despre poezia romantică”, publicat, alături de Balade si Romante, în volumul Poezje – 1822.

Lucrări apărute în original:
Poezje t. 1 – editat la Wilno în 1822;(Poezii. Vol.I)
Poezje t. 2 – editat în 1823 (Grażyna si părtile II si IV din Bătrînii); (Poezii, vol. II)
Sonety krymskie – volum editat în 1826, în Rusia; (Sonete din Crimeeea)
Dziady, III część – scrisă în primăvara 1832 si publicată la Dresden; (Bătrînii, partea III)
Konrad Wallenrod – editată în 1828, în Rusia;
Epopeea Pan Tadeusz – scrisă în anii 1832-1834, editată în 1834;
Lirice din Lausanne – editate post-mortem;
Dziady, I część  – scrisă pe parcursul întregii sale vieti, apărută în 1821; (Bătrînii, partea I)
Konfederaci barscy (fr. Les confédérés de Bar), piesă de teatru, 1836;
 Lucrări traduse în limba română:
1. Poezii, – traduse de M.R. Paraschivescu- 1959:
2. Pan Tadeusz – tradus de M.R. Paraschivescu – 1959

 

 

1.

Ah, încă din casa părintească

Ah, încă din casa părintească
Am fost un copil rău,
Desi n-am vrut  să mă acopere cineva,
Ci dimpotrivă parcă.
Am fost între rude si servitori multime
Obstacol si piedică mereu.
Desi
Eu îi iubeam pe toti ca pe mine,
Nici ziua si nici noaptea
N-am fost nimănui alinare nici ajutor.
(din perioada timpurie)

2.
Apără-mă de mine însumi

Apără-mă de mine însumi – ai doar destulă putere;
Sînt clipe-n care cărtile Tale-mi sînt la vedere,
Asa cum soarele străbate ceata ce oamenilor de aur pare,
De briliant, dar ca întuneric se află pentru Soare.
Omul mai mare ca Soarele stie că acest învelis
De aur – întunecat este creat de ochiul său piezis.
Ochi în ochi pupilele-mi înec cu-ncetul,
Te-apuc cu mîinile mele de –a dreptul
Si strig cu toată forta: Dezvăluie-mi secretul!                                        
Dovedeste că esti cel mai tare ori recunoaste ca atare
Că, la fel  ca si mine, în fortă si întelepciune esti de tare.
TU nu-ti stii începutul; dar ale cui neamuri-triburi
Stie cineva, căzut-au la un timp pe acest pămînt în friguri?
Te joci numai mereu, cercetîndu-te pe Tine;
Ce face neamul omenesc? Se scufundă căutîndu-se pe sine.                                                                       
Întelepciunea Ta nu ajunge nici la Tine.
Oare neamul omenesc se cunoaste pe sine?
Singur Tu ai nemurirea; oare noi n-o avem?
Te stii pe Tine si nu Te stii; oare noi ne cunoastem?
Sfîrsitul Tu nu Ti-l stii; oare noi ne vom sfîrsi?
Tu le împarti, Tu le legi; si noi (stim) a-mpărti, a uni.
Tu esti diferit: si noi sîntem prin gînduri diferiti.
Tu esti unul: si noi prin inimi sîntem uniti.        
Tu esti puternic în ceruri; acolo noi stele urmărim.
Tu esti măret în mări si oceane; noi le studiem si pe ele călătorim.
O, Tu, cel ce luminînd nu cunosti răsărit si-apus,
Spune-mi, Tu, cum te deosebesti de neamul supus?
Tu porti lupte cu Satana în cer si pe pămînt;
Noi ne luptăm în sine, în lume, cu dorintele-cuvînt.
Tu Te-ai întrupat odată, luat-ai chip cu noi să fii una.
Spune-mi, l-ai luat pentru o clipă ori l-ai avut dintotdeauna.
(Lirice de la Lausanne)

3.
o)

3.bis
Tăranul si sarpele

În memoriile bestio-grafice ale lui Esop se spune
Despre un tăran si ale sale fapte bune,
Dar si despre un ticălos de sarpe, cu fapte nebune.
Într-o iarnă dimineata iese el după vreascuri în grădină
Si chiar sub poartă un sarpe îi cade la picioare-plăcintă;
Înghetat, aproape-ntepenit, si presărat cu chiciură
Sarpele-si da duhul, si se misca-n ultima strînsură.
Tăranu-si făcu milă de mizera creatură,
Îl prinse de coadă,  îl duse-n colibă,
Îl aseză cu grijă pe laită lîngă sobă,
Ca pe copilul propriu îl înveli în cojocel
(Fără să stie de plata ce-o să-i vină de la el);
Si în gură-i suflă, si îl încălzeste,
Pînă ce defunctul cu suflet se trezeste.
De cum învie΄ răposatul deodată se zbîrleste:
Se descîlceste-n aer, suieră, se arcuieste
Si cu tot trupul spre tăran se izbeste,
Spre binefăcător, spre cel ce l-a salvat,
Spre acela care din morti l-a înviat!
„Ce va să-nsemne asta – strigă tăranul stupefiat –
Tu pentru fapta-mi bună încă
Mai vrei să mă musti? Ah, măi pui de năpîrcă!”
Si dintr-o dată apucînd dusmanul, îl ridică,
Brusc sub ureche îl trosneste, la mijloc a doua oară,
Iar coada într-o parte si botu-n altă parte zboară;
Se desfăcu serpoiul în trei serpisori…
Degeaba se mai zbat acestia în tremurătură,
În zadar se fugăresc, pe scurtătură,
Coada să prindă ceafa, iar ceafa s-apuce de coadă:
În veci nu mai învie sarpele – grămadă.

Adesea se întîmplă ca un om binevoitor
S-aducă  la el în casă un nerecunoscător;
Dar mai des se întîmplă
Ca un asemenea ingrat
Sfîrsitul să-si găsească,
Cel binemeritat.                                                                                                                                 
(Poezii din perioada Paris – Lausanne)

4.
Vulpea si tapul

Era deja-n grădină,
Se saluta cu gîsca,
Deodat΄,  făcînd un salt se pomeni în groapa,
Săpată de curînd, ca să se strîngă apa.
Nici gînd de vreo iesire la lumină.
Desi apă era putină,
Noroi nu se făcuse în fîntînă,
Adîncă doar de-un sfert de cot,
Era înaltă-n ghizd de tot                                                               
Pentru vulpea cea bătrînă,
Cu margini netede – plachie,
În care nici o unghie nu se-mbie.
Vulpea, în astă situatie,
Nu era defel de-nvidiat!
În mod sigur altă fiară, slabă
Si-ar fi rupt o labă,
Zbătîndu-se în ghizduri să cheme-un trăsnet
S-o ucidă-n grabă;
Vulpea noastră-i prea sireată,
Să uite că disperarea adună relele îndată.
Cu dintii roade în perete, apoi în sus priveste
Pret de-o secundă. Un tap zăreste
Chiar deasupra carcasei de piatră,
Priveste curios fîntîna brudă.
Dintr-o dată,
Vulpea cea  sireată
Lasă botu-n apă,
Prefăcîndu-se că bea:
Plescăie din limbă, soarbe zgomotos
Si-si sopteste siesi cu glas languros:
”Asta mi-este apa,
Ce n-am băut în viata mea toată
Are gust de înghetată,
Da-i minune de curată.
Toată as vrea să mă-mbăiez
Da-i păcat s-o întinez!
E păcat!
Căci  asta e apa – apă!”
Tapul,
Care tocmai venise să caute apă,
Îi strigă de sus de-ndată:
„Ei, Ei, tu, dihanie roscată,
Cară-te de la izvor”!
Si hop! Sări în groapă.
Vulpea zdup! pe grumazu-i lat
Si din grumaz în vîrf de coarne s-a urcat,
Din coarne pe ghizduri si-a…scăpat.                                                
(Poezii din perioada Paris – Lausanne)

5.
Ghiocelul

În fragede cînturi ceresti – o melodie,                                                  
Abia de s-aude – cînt de ciocîrlie,
Prima albă floare iată că învie,
Ghioceii străluce în perdea aurie.

Eu:
E prea devreme, floricico, prea devreme
Nordul răsuflă încă ger,
Albe zăpezi din munti asteaptă vreme,
Dumbrava  e udă pînă la cer.

Abia de-i miji luminita aurie,
Să te-ascunzi sub poala mamei-pădure,
Cînd dintii de chiciură tîrzie
Sau perla rece de rouă, viata vor să-ti fure.

Floricica:
Viata noastră-i trai de fluturi,
Trează-n în zori, seara te scuturi;
E mai bună clipa – una în Prier,
Decît  multe-n toamnă-n ger.

Pentru Domnul strîngi pomană,
 Daruri, la prieteni sau iubită,
Din floarea mea tu fă cunună,
Cunună pe cunună împletită.

Eu:
În nerusinata iarbă, în sălbatica pădure
Ai crescut tu floare dragă!
 Cu  o strălucire slabă si de stat micută tare,
Cine-ti dă mîndrie, fală?

N-ai culorile din zori,
Nici baticul de tulipă,
Nici rochitele de crin,
Nici roza pictată-n sîn.

Te voi împleti-n cunună;
Dar încredere, de unde-atîta!
Prietenii si cu iubita
Te primesc cu drag în mînă?
Floricica:
Prietenii mă culeg de cu seară,
Înger vestitor de primăvară;
Prietenia n-are strălucire multă
La umbră mai bine-ascultă.

Demnă de ce-i mînuta fetei
Spune-mi, divină Maria!
Pentru primul mugur-tulei,
Capăt prima ...ah! doar întîia
Lacrimă.
(din – Poezii, vol. I – Balade si romante)

Prezentare si traduceri de Alexandru G. SERBAN