RECENZII
PLĂCEREA VINOVATĂ A JOCULUI
Gina MODORANU-AFRĂSINEI
Marea pasiune a poetului Ion Enache – Metafizica uitării, Junimea, 2003 – este jocul, am spune o plăcere vinovată a jocului care se amuză pe seama celor mai serioase categorii: „Logica este masa la care / nu poate să se aseze un cal / pentru că are si el tot patru picioare”. Imagini serafic-paroxistice se oglindesc infinit în „lesul imaginii tale”. Ludicul este oarecum supralicitat, dus pînă la corespondentul său din absurd: „în camera pentru morti sforăie jucăriile”. Logica îsi îngăduie îndrăzneli duse pînă la „creasta de cocos a conceptului”. Anotimpurile cosmice se restrîng microscopic la dimensiunile universului casnic: „tările calde ale caloriferului”... Abundă imagini burlesti, de un suprarealism apocaliptic: „tăranii aruncînd din ghioagă / Îsi mînă casele la păsune”. Ici-colo, se ivesc asertiuni de o logică miraculoasă: „săniile iernii s-au oprit în sobă”. Mînat de un romantism abisal, poetul caută „avatarurile Cavalerului Trac”. Poezia lui Ion Enache schimbă inelul cu imaginile halucinante ale lui Salvador Dali: „ochiul / care vomită cristale”. Este o poezie care nu a primit, încă, sărutul divin, dar care-l presimte pe undeva pe aproape: „elegii dedicate măstii de gaze”. Sochează imagini de un suprarealism mortal: „un rol împuscîndu-si actorul”. Răvăsit, poetul soarbe împreună cu vecinul său „un ceai de cucută”. Paradoxal, cheia sublimului stă în reclame: „sustinea că cel mai înalt vîrf / din Olimp este / Coca-Kola”. În fata unei adieri de lirism, poetul, vai, nu poate reactiona decît prompt, dresat de democratia post-decembristă: „Pe un morman de moluz / mă apăr cu bîta de epopee”. Dezabuzat, rămas fără ultimele iluzii, tot ce-l mai interesează este „cheresteaua scrisorii de dragoste”. Seduc imaginile pretios-cubiste, configurîndu-se într-o adîncă, glacială sepultură: „Toate labirinturile / construite din cuburi negre / duc la sarcofagul Omului-Negru”. Superlativele lui Ion Enachi strigă cu ardoare: „Era frumoasă ca un cutit implantat în poem”. Silogismele au serafismul unei miresme de grădină: „numai florile leagă pe femei”. Trăirile sînt esentiale, fiecare act este definitiv, rupt din inima universului: „Viata si moartea sînt inspiratia si expiratia mea”.
Poezia lui Ion Enache seduce, uimeste, hărtuieste, intrigă si răvăseste pe cititor...
EVADARE DIN REZERVATIA DE CÎRTITE
Rezervatia de cîrtite (Editura Dacia Europa Nova, Lugoj) a lui Ion Cojocariu configurează un univers al umiditătii si al întunericului, dar în care miracolele pot izbucni în focuri neîntrerupte de artificii, pe un cer pămîntiu, sfîsiat de lumini astrale. Simturile colaborează la o trăire orchestrală a existentei asumate plenar, pe toate coardele: „privirea aruncă scîntei respirînd / prin nările flautului”. Flacăra sacră se aprinde din nimic, dintr-o atmosferă saturată de electricitate, fiinta se învesmîntă cu fată nouă, schimbată, pentru a veni în întîmpinarea miracolului: „sîngele, în haina lui de gală, aprinde candela”. E o sărbătoare mai specială a fiintei, o sărbătoare a sîngelui si a cărnii ajunse la o supremă, neasteptată împlinire: „pistruii dau în floare prevestind / un anotimp al mîngîierilor”. În această natură atinsă de binecuvîntare, miracolele se petrec cu blîndete si oarecum în ordinea lucrurilor: „aprilie apare pe nesimtite si ninge domol, / peste noi, cu confeti de miei”. Într-o noapte străbătută de fulgere divine, se petrece drama iubirii ei cu astrele; Zburătorul modern este doar mai neînteles, multiplu si strălucitor, imperceptibil si mai prezent decît tînărul morganatic din clasica scriere rădulesciană: „tot meritul ei: să se lase / cucerită de stele, asemeni unei femei / de dragostea bărbatului focos, / asemeni unui popor linistit / de furia altuia barbar,// căzînd pe pămînt, din ea sar scîntei / negre de greieri…” Materia tinde spre starea sublimată de aer, într-un dor abisal de poezie si de puritate: „Pămîntul se ridică pe vîrfuri atingînd / aerul, în aer neputînd rămîne decît aerul”. Pe alocuri, poezia se adînceste pînă la rostire filosofică, la dibuirea întelesurilor primordiale care au dat nastere lucrurilor: „plutirea a născocit din întîmplare pasărea”. Spatiul cel mai fascinant este acela de zămislire a întelesurilor, din care vor lua nastere notiunile, din care vor lua nastere obiectele: „în fiecare sămîntă e-ngropată cîte-o / icoană verde si fiecare rîu verde curge / dinspre sămîntă spre sămîntă”. La fel de logic, „sămînta se sinucide într-o floare”. Dintre toate, „cîrtita rîsului” este cea mai înfiorătoare, căci „benchetuiala dintr-un afis îngrozeste zidul”… Umanitatea poate fi teribilă si grotescă, iar dintre toate, „cîrtita jocului” este cea mai vicleană, ascunsă sub aparentele inocentei: „copiii cu rîsetele dabalazite / purtînd în dinti hălci / sîngerînd de solstitiu”. Tabloul este brueghelian, morala severă si tonul necrutător. Sub zodia jocului eliberator de energii, universul este cuprins de o nebunie subită: „rîmele ies la sosea să se sinucidă”… Ca o lacrimă de smoală, „pămîntul e nins”, dar e nins „cu tărînă”… Pe pămînt se zbat, condamnate la legea mersului, „păsări cu aripi călcate în picioare”. Deasupra acestui univers accidentat, se înaltă „dumnezeul fără cravasă si îngerul cu / trîmbita spartă”. „Cîrtita mîinii” ne oferă „recolta de amprente din care / ne hrănim toată viata”. Un univers infirm, de cîrtite, decretează evanghelic că „la început a fost durerea”… Umilintă si măretie, suferintă si bucurie, chin si revelatie, poezia „cîrtitelor” propune o problematică tragică, a deschiderilor neasteptate si a revelatiilor dăruite. De la sub-viată la supra-viată nu este decît un pas, pe care poezia îl face cu naturaletea unei păsări ce si-a luat zborul.
VÎNĂTOARE DE INOROGI
Dumitru Băltatu aduce un inedit Îmblînzitor de iluzii (Casa de Presă si Editura Cronica) care asterne liniste printre cele mai năvalnice vietuitoare ale spiritului. Iluzia este calul nărăvas pe care-l încalecă cel mai îndrăznet Fiu al Cuvîntului, Poetul, spre a ataca nota regală a zborului planat.
Slăbiciunile nu sînt ascunse, ele sînt mărturisite cu voluptate si cu cea mai dezarmantă bună-vointă: „pervers pînă la ultima silabă”… În flacăra visului, poetul se străvede „transparent ca o fantomă în transă”. Sensibilizat de o fertilitate debordantă, el se stie „aderent la miracol”. Dedublarea nu e decît un prilej în plus pentru un dialog interior cu acel „TU, cel din ceafa mea”; la celălalt capăt al comunicării, ca o ultimă revelatie, „sînt EU”, nimic altceva decît un neînsemnat si, totusi, urias „tegument al irealitătii”… Unica menire pe care si-o recunoaste este aceea de a „iubi si prin ură”. Într-o „Istorie recidivă”, ne este redat gestul sacral al rostirii – îl vedem răbdător pe „Icar lipind cuvînt lîngă cuvînt”. Fidel învătăcel al acestui Maestru, poetul se asterne „din măduva cuvintelor / să plăsmuiască aripi”. Va veni si ceasul rotund, clipa cînd „fragil ca luna / mă voi sparge în raze”. Mai presus de toate, poetului îi ramîne „mîndria de a defini paradisul”. Se configurează, încet, o epocă embrionară, o era a asteptărilor: „Sub lupă / Timpul dăinuie în larve”. Nici un sentiment, spune poetul, nu poate fi mai ciudat decît cuvîntul… Sub zodia unei poezii clasice, se desenează visul de a deveni „cenusa unei orgi stelare”… „Cornul de cerb” visat încolteste întîi ca un mugur, pe urmă ca o ramură… Printre „hiperboloizii de ceată”, eul liric se zămisleste continuu, în contorsiune si bucurie. Melancolic si abisal, „timpul cubează mormane de nume”. Semn al unei tragice conditii, „doar poetii nu mor prin cuvintele lor”. Declaratiile de dragoste reînvie în comparatii ce tin de nedefinitul organic: „Te-am iubit, cum zborul / si-a iubit aripa”. Suferinta deschide perspectiva unei noi dedublări si sîngerări interioare: „sîngele se scurge din mine / În alt mine”. Superba femeie vara, provocatoare ca o felină îndrăgostită: „Stă întinsă / Cu părul lunecînd / Prin umbrele pietrelor”. Un eu umil înaltă o rugăciune de necredintă unui Dumnezeu deschis iertării: „Dar să nu te uiti Doamne / În ochii mei, / Drept în ochii mei, / Pentru că ai putea să te vezi / Încă inexistînd”.
