Gina MODORANU-AFRÃSINEI
Adrian Popescu (Drumul strîmt, Editura Dacia, 2001) viseazã
sã scrie „versuri rosii ca sîngele tîsnit dintr-o ranã”.
El reuseste sã scrie o poezie a sperantei, a eternei regenerãri,
a unui ciclu natural ce prezintã forme vechi în vesminte noi:
„simt cã trunchiul lumii, ars, negru si mort,/ pregãteste lãstarii
tineri”. O poezie luminoasã, în ritmuri baladesti, scrisã
cu vervã melancolicã si cu nostalgii surîzãtoare,
rememorînd vremurile de poveste ale unei tinereti memorabile: „Am fost
si eu în tinerete/ un frate bun al lui Villon,/ crescut cu predici
si povete,/ duminicile sub amvon,/ dar luni, lungi drumuri si ospete/ strigau
ca sã le tin ison,/ sãrac, dar cu priviri semete/ porneam spre
noul Babilon”. Poetul îsi aminteste idelebile isprãvi de „cleric
vagant si derbedeu”. Tineretea lui s-a adãpostit într-o incintã
sfintitã, numitã latineste, un spatiu al nesfîrsitei
reverii: „Prima cas-a Domnului/ Mater admirabilis/ în oceanul somnului,/
un ostrov, în vis”. Invocatiile cãtre instantele ceresti se
cuminecã din clara limbã latinã, cu incantatiile ei
savante si sacrosancte: „În eonul fierului,/ Stella matutina,/ Reginã-a
cerului,/ Iartã-mi toatã vina”. Tentat de o poezie a luminii,
Adrian Popescu se pierde în incomensurabilul ei, plasticizat printr-o
imagine a prolificitãtii: „... Lumina n-o poti tine/ si nici izvorul
în pahar sã-l pui,/ din urdinis ies miliarde de albine/ si din
Lactee mii de stele-ui”. Misterele pîndesc de pretutindeni, natura
este saturatã de intentii si în adîncuri vuiesc semnificatiile:
„izvoarele s-au retras mai adînc în pãmînt”. Se
lasã, mirificã, „o ninsoare de îngeri”. Momentele de
crizã, oricît de diferite, evocã amintiri comune si,
în punctul ei de apogeu, „un ropot de ploaie vãraticã
declansa amintirea iernii,/ cînd au crãpat genunchii sibilei
de ger”. Aceeasi plãcere a paradoxului o descoperim în imagini
de nespusã si multiplã frumusete: „pãdurea mea-i o infinitã
orgã,/ si orga e pãdurea unui dac”. Tensiunile imaginilor bipolare
se explicã printr-o infinitã luptã interioarã:
„în mine un latin ucide un dac”...
Exilul în paradis
Virgil Mihaiu (Jazografii pentru îmblînzit saxofoniste, Editura
Dacia, 2001) aduce o poezie diluvialã, acaparatoare, ornînd
sentimentele si acoperindu-le: „revãrsãri de cuvinte/ o planetã
sufocatã de urã”. Este o poezie a ef2emerului, destinatã
stergerii în timp, ce nu aspirã la gravãri în piatrã,
cu surprinde momentul si trece odatã cu el, o poezie ce se face si
se desface în ritmul feroce al trecerii temporale, a cãrei frumusete
este sclipire de o clipã si amintire a unei fulguratii: „eschimosii
scrijelesc/ timp de o viatã/ poeme/ în iceberguri/ amenintate
de soare”. Pe foaia albã a existentei se decupeazã declaratiile
întretãiate ale unei poezii a asediului, a stãrii de
urgentã, o poezie a exclamatiilor consumate în vid: „în
solitudine –/ doar tipetele mele/ ale cãrtilor de poezie”. Doar muzica
mai intrã, la concurentã cu poezia, printre „alte forme de
amînare a mortii”. Fiecare poem îsi pãstreazã secretul,
el este în sine o hieroglifã misterioasã si intrã
în rîndul miracolelor naturii, el respirã alãturi
de vietãtile vuitoare ale oceanului: „poemele japoneze au/ structuri
închise/ precum scoicile”. Muzica dezagregã materia, o fluidizeazã
si o face ecou al stãrilor de sentiment: „alama sãrutatã/
se topeste în sunet”. Imagini vizuale ce surprind imagini florale se
întîlnesc cu miracolul revelator al muzicii, muzica îsi
relevã secretul asemenea mugurilor în rãbdãtoare
expansiuni: „orchestra se dezghioacã/ în centru rãmîne/
violonista de purpurã”. Maestrii orchestrei ating prin sensibilitate
tactilã sferele perfecte ale metafizicii: degetele –/ antene pentru
captarea/ aurei sonore”. Femeia este fiinta metafizicã ce se decupeazã
pe un fond muzical, asemenea unei efigii-talisman pe care poetul o arboreazã
cu sentimentul unei revelatii: „destinul/ o încanteneazã/ în
sideful muzicii”. Aspiratia neîncetatã cãtre starea de
poezie se loveste de ambiguitatea cuvintelor, pe care o îmbrãtiseazã
ca pe o altã deschidere, înnoitoare, de bogãtii nebãnuite:
„trãdat de mult-alunecoasele cuvinte/ prea constient cã nu-mi
rãmîne altã sansã/ decît sã mã
agãt de ele”. Sentimentul alienãrii însotite o sensibilitate
rãtãcitoare, în cãutare de noi si noi spatii:
„Chiar si în paradis,/ Exilul tot exil”. Jazzografiile lui Virgil Mihaiu
urmeazã un ritm lent, dezagregat si atacã tema destinului cu
luciditãti necrutãtoare, cu ferocitate si dezabuzare: „Prognoza
meteorologicã indicã/ Extinderea periplanetarã/ Pîclei
dezolãrii...”.
Jar pe tipsia realului
Lucian Alecsa (Asupra cãderii, Editura Dacia, 2002) ne propune un
real aflat în punctul de incandescentã, ce a atins nota de sus
a sirenei, un real alertat ce lumineazã în ultra-culori si nu
mai suferã amînare: „peretii vopsiti în rosu/ se desfoiau
ca un acordeon”. Ultrasunetele acestei alarme sînt percepute de o sensibilitate
dãruitã generos cu capacitãti de perceptie acute si
cu posibilitãti de expresie pe mãsurã, semn al unei
mile divine: „Preamãritul stãpîn mi-a încuviintat/
sã cuget în ecouri”... Poetul cugetã nu cu gînduri,
ci cu simfonii de ecouri ce amplificã gîndul si-i revelã
muzicalitatea – capacitatea de a transmite prin chiar forma sa. Cã
poetul lucreazã cu muzica din gînduri ne-o dovedeste si un limbaj
împrumutat muzicologiei: „brusc partitura durerii se schimbã”.
Poetul înregistreazã melodia sentimentelor, de-conceptualizeazã
si surprinde evolutia muzicalã a cuvintelor ce se dezbracã
de semnificatii si se rotesc în pur narcisism, încîntîndu-se
de ecourile lor învãluitoare. Fiecare poem al lui Lucian Alecsa
este un „cîntec de lebãdã strivit între douã
iluzii”. Realul, trecut prin filtrul alternativ a nenumãrate iluzii,
ni se înfãtiseazã îndepãrtat, palid si maladiv:
„leucemicul soare/ se zbate ca un peste pe uscat/ în placenta întunericului”.
Agentii unei ordini metafizice rãtãcesc pe aici si se încurcã
în acest real plin de surprize ca un ochi de apã ce atrage si
prinde cu o fortã neînteleasã: „îngerul prins în
nãvodul de raze”. Poetul se claustreazã printre „cotoare de
amintiri si schelete de litere împuscate/ (ce) pogoarã ca un
suspin/ în cubica încãpere”. Sentimentele acutizate si
ajunse la punctul de alarmã sînt nuante felurite ale nevrozei:
„universul e o gravurã viu coloratã/ pe epiderma nevrozei”.
Scos din capsula cuvintelor si a stãrilor care-l protejeazã,
eul liric se simte inform si vulnerabil: „în brînci ca o larvã
de fluture/ urc pe un arbore cu pene”. E un eu dureros, mutilat de imperceptibile
rãni, dogorît pe tipsia unui real nemilos si agresiv: „schije
de raze mi-au rãmas înfipte în mîini, în picioare”.
E un real acaparator, care aspirã si el dureros cãtre fiintã:
„ochi bãtuti ca niste cuie/ pe blana trandafirie a aerului din jur/
pocnesc ca salvele de tun/ pînã si ultimele lacrimi se desprind
cu zgomot”...
Tulburãri
Vasile Dîncu (Sim,ple propozitii, Editura Dacia, 2001) trãieste
într-un real transfigurat de apele coplesitoare ale unui Styx nãvalnic,
care încearcã tãrîmul existential fãrã
a-i schimba radical fata: „Nicicînd prin sat/ n-or trece corãbii,/
abia pînã la glezne/ sînt apele lui”. Satul lui Vasile
Dîncu este un spatiu mitic, cu o faunã fabuloasã, ce
pãstreazã o prospetime arhaicã: „Acolo cine are cal
si carabinã/ vîneazã zilnic/ pui de dinozauri”. Poetul
se însingureazã pentru a-si rosti sfîsietoarele invocatii:
„Inimã, inimã,/ cum vei fi arãtînd – frunzã
de carne/ bãtutã de vînt”. Constiintele se claustreazã
prin trufie, comunicarea se loveste de piedicile orgoliului: „Ne-am privit
semeti/ si zidul a crescut”. Individualitatea este un bastion încercat
al sacrificiilor intime si al sîngerãrilor lãuntrice:
„Bãtrînul timp – în urmã-ti –/ se plimbã
cu spada/ si-ti taie amintirea/ în felii subtiri”. Distantele interioare
sînt sfîsietoare, adevãrate siberii acoperite de un înghet
de neînteles: „fugim mereu/ în trenuri electrice/ sã nu
ne ajungã/ pasii ei (copilãriei) de fiicã/ acum nelegitimã”...
Sentimentul zãdãrniciei nu mai poate fi stãvilit, el
invadeazã eul cu cohortele-i de amãrãciuni si cu uscãciunea-i
covîrsitoare: „Din ce-am crezut,/ din ce-am iubit,/ nu-i flacãrã/
pentru chibrit”. Timpul este un factor demonic, ce seamãnã
derutã, rãtãcire si singurãtate: „Fugim de trecut/
respinsi de viitor”. Istoria se autopastiseazã cu cinism, iar fiii
ei invadeazã arena cu lipsã de scrupul: „Fiii lor/ l-au bãrbierit
pe Marx,/ în alte sei încearcã/ cãlãrirea
lumii”... Deceptia este drumul deschis cãtre un nihilism dezabuzat,
cu traditie în trecutul poporului român: „am îndrãgit
balada/ cu tema ei prea tristã / pentru cã ne învatã/
cum cã istoria/ nici mãcar nu existã”. Senzatia de a
fi doar un subiect al istoriei este coplesitoare, poetul se simte actor într-o
scenã pe care libertatea este un cuvînt interzis: „Amplificatã/
cu mii de tranzistoare/ regizarea/ a învins definitiv”. Este rodul
unei experiente amare, de veacuri, transmise din tatã-n fiu, al unei
învãtãturi sceptice mostenite: „Neamul meu/ trãieste
dedesubt/ tuns chilug/ de douã mii de ani”.
Treptele visului
Dumitru Ignat (Radiografia îngerului, Editura Dacia, 2002) realizeazã
o mise en abyme a visului, o trecere fabuloasã prin niveluri tot mai
aprofundate ale visului, pînã la rãtãcire si pierdere
de sine: „Nu visez,/ eu sînt visul/ cuiva nestiut”. Eul rãtãcitor
se pierde prin cotloanele visului, iar agentii ordinii divine îsi fac
jocurile nevinovate, cu vervã copilãreascã: „Înteleg:/
îngerul se joacã cu mine/ de-a v-ati ascunselea”. Luminile posibile
îsi desfãsoarã evantaiul, ca un joc de cãrti în
care personajele ies din imagini si îl prind în hora lor pe poet;
îngerul este singura cãlãuzã care poate lumina
calea printre lumini paralele: „Îngerul, limba pendulului/ oscilînd
între posibil si real”. Îngerul locuieste întreg universul,
cu atît mai mult eul liric se simte, astfel, împlinit: „doar
nu-s numai înger”. Îngerul nu este o prezentã etericã
si distantã, ci se comportã omeneste si manifestã apropiere,
chiar familiaritate: „Ce-a mai rãmas îngerul!/ Era sã
se strice de rîs,/ sã-i cadã penele de rîs,/ sã
se desfacã bucatã cu bucatã,/ Era sã moarã
de rîs.// Acesta e îngerul!” Într-o lume în care
delimitãrile sînt dramatice, „diferenta dintre poezie/ si orice
altceva/ e poezia!” Tristetile sînt coplesitoare, pînã
la nihilism: „n-am nici un motiv sã fiu// Deci nu exist”. În
alte momente, poetul descîntã arta fulminantã a rãzboiului,
menitã sã facã o legãturã între
poezie si lumea deziluzionatã: „arta rãzboiului e palpabilã
ca sculptura,/ subtilã ca muzica si aspirã la eternitate”.
Mîngîieri
Nicolae Corlat (Bucuria, Editura Dacia, 2001) desfãsoarã stãri
tremurãtoare, indecise, în atingere, însã, cu aripa
divinã; umilinta este un revers al orgoliului, iar rãtãcirea
întîlneste binecuvîntarea: „zeu pribeag mi-e sufletul”.
Sacrul coboarã în dimensiuni minore, arta interfereazã
cu un real rãvãsit, eternul coboarã în forme fugare,
întîlnirile paradoxale sînt locurile comune ale unei poezii
ce s naste la interferenta între ordine diferite: „si-s ca icoana ta
pictatã pe-o frunzã izgonitã de vînt”. Efemerul
evolueazã spre imaginar, intangibilul spre inexistent, versurile adresate
Luanei stau sub semnul unei dramatice evanescente: „în zãpada
imaginatã încrustam numele tãu”. Generoasã este
o faunã a noptii ce face trecerea din regnul animal într-o ordine
metafizicã, pe nebãnuite, o faunã a întunericului
ce anuntã himerele si fantasmele ciclului nocturn: „ascultã
ascultã vin pãsãri de noapte sã vegheze la patul
tãu”. Omul si cosmosul îsi transmit stãrile, asa cum
rãspîntiile metafizice si luminisurile cosmice se constituie
în vase comunicante: „prin raze de lunã privim împreunã
cum cerul/ îsi lasã în noi disperarea”. Vocea iubirii
a amutit si si-a pierdut identitatea, s-a convertit în stare a omului
si a naturii: „tu taci ca o stea stinsã demult/ ca un anotimp însingurat
fãrã nume”. Miracolele în univers sînt înregistrate
cu uimire si încîntare, în imagini mirifice: „peste cîmpul
de maci a spart o luminã”. Este timpul cînd se presimtea revenirea
din morti a vechilor iubiri, cînd duhurile de întîlnesc
tainic si îsi dau mîna: „vie umbra ta si mã asteaptã
pereche”. Din cînd în cînd, se simte cum adie aripa divinã
peste o lume rãnitã: „cu sfintenie ninge peste lume”. E o lume
a capcanelor ghicite prin livezi, ce stau sã cenzureze ordinea sacrã,
s-o facã prizonierã ispitelor profane: „atîrnã
de fiecare copac cîte o zgardã de zeu”. Rãnile sînt
mascate si aureolate, machiate si transformate în tatuaje decorative:
„muzica mortii... îmi presoarã aur pe ranã sã-mi
fie calea luminatã”. Povestile de iubire se petrec dincolo, într-o
lume a nefirii: „cu un brat de argint îti cuprind/ nefiirea”. Materia
se înclesteazã, iar timpul rãmîne prizonier unei
gravitatii agravate: „între fãclii nisipul a-nghetat”. Într-o
lume accidentatã si prinsã de chingi aspre, „poezia fosneste
prin livezi lovindu-si aripile de pietre”. Spiritul pare sã fie încarcerat,
dar e doar o formã de protejare: mi-am ascuns gîndurile-n pietre”.
Mesajul final al poeziei lui Nicolae Corlat reclamã zborul lin, regal,
al spiritului: lãsati-vã materia în zborul de purpurã”.
