Ghepardul si literatura românã

    Operã de o accentuatã poeticitate, Ghepardul  lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa poate fi înscris, tematic, într-o serie de romane ale declinului aristocratic. Tema – în mare aceeasi – este mereu diferentiat tratatã, un rol important jucîndu-l sentimentul dominant din vocea naratorului. În seria corespondentã din literatura românã, în ordine cronologicã, primul scriitor apropiat ca esentã de Lampedusa este  Duiliu Zamfirescu, inclusiv prin timpul istoric al ciclului Comãnestenilor, aproximativ acelasi ca în Ghepardul  (1) (am optat, în ceea ce priveste traducerea titlului romanului, pentru alegerea lui Tascu Gheorghiu), ori prin raportarea la acelasi fenomen social. Central în romanul scriitorului sicilian, motivul mezaliantei este esential si la Duiliu Zamfirescu. Sîngele albastru al lui Tancredi se va dilua prin cãsãtoria cu Angelica Sedàra, ca ilustrare a omogenizãrii biologice a societãtii  noi, nivelare care are loc la scarã istoricã, pe parcursul a mai multe generatii, de unde aspectul de cronicã de familie pe care romanul lampedusian îl îmbracã pe alocuri (alt punct comun cu ciclul Comãnestenilor).
În privinta personajului, de remarcat ar fi similitudinea dintre cuplul complementar format din don Fabrizio Corbèra de Salina  si don Calogero Sedàra, în romanul lampedusian si  Dinu Murgulet cu Tãnase Scatiu. Imobilitatea simbolicã a lui don Fabrizio (“colericã”, într-o interpretare psihologicã) se regãseste în pasivitatea de asemenea simbolicã a lui Dinu Murgulet, iar dinamismul “sanguin” al lui don Calogero Sedàra în starea de excitatie pragmaticã a lui Scatiu, exprimînd, evident, vitalitatea, dar si spiritul plebeian al clasei sale. Arivistul lampedusian va fi, de altminteri, conturat dupã schema tipicã, contrapunerea cu aristocratul Salina reliefîndu-i abilitatea pragmaticã (intentionat accentuatã ca o contrapondere la abulia nobiliarã) ori transparenta obiectivelor materiale, dar si mimetismul defectuos, fiind prezentã, în discursul lui Sedàra, inclusiv deformarea lexicalã, ca expresie a proastei asimilãri a formelor protipendadei.  Pe lîngã asemenea topos-uri universale ale seriei tematice, pot fi decantate surprinzãtoare coincidente de amãnunt între Ghepardul si Viata la tarã (roman tradus în italianã în perioada interbelicã) (2). ªarjarea lui Sedàra nu atinge intensitatea tratamentului rezervat lui Tãnase Scatiu, totusi arivistul sicilian îsi va dezvãlui violenta plebeianã maltratîndu-si calul, precum personajul lui Duiliu Zamfirescu. Ascendentii lui don Calogero sau cei ai lui Tãnase Scatiu fuseserã vechili  pe domeniile Salinatilor ori la curtea boierilor Murgulet. Detaliul are rolul de a exprima ritmul accelerat al bulversãrii sociale, dupã secole de stagnare. Comunã este la cei doi si tendinta de a corela, în spirit determinist, mediul geografic cu structura sufleteascã a personajelor. Asupra psihologiei, efectul reliefului este diferit însã; la Duiliu Zamfirescu, întinderea planã a Bãrãganului genereazã sentimente nostalgice;  peisajul sicilian ori simbolul soarelui torid induc, la Lampedusa, o stare de imobilitate colectivã, “orientalã”. Din perspectiva timpului istoric evocat în romanul lampedusian, o Sicilie levantinã pune sub semnul întrebãrii pretinsul monopol rãsãritean asupra expectativei ca modus vivendi. Imobilitatea va fi explicatã, în discursul lui don Fabrizio, în sens determinist, prin ceea ce Printul lampedusian numeste “psihologie insularã” ori printr-o credintã iarãsi pur “orientalã” în omnipotenta fatalitãtii: “…Toate acestea au format caracterul nostru, care rãmîne, astfel, conditionat de fatalitãti exterioare, ca si de o înspãimîntãtoare psihologie insularã” (3).  Nu sînt acestea decît cîteva dintre similitudinile dintre cei doi scriitori “aristocratici”,  foarte apropiati ca ritm al naratiunii ori ca atmosferã, aici trebuind amintitã si maniera simpateticã de a prezenta declinul nobiliar, în pofida simulãrii unei anumite obiectivitãti. Evidentã, comparatia pare a fi însã covîrsitã de redundanta paralelismului cu Craii de Curtea-Veche, laitmotiv al criticii autohtone.     
    De “obiectivitate” narativã, ba chiar de satisfactie subiacentã (4) la vederea declinului nobiliar se poate în schimb discuta în cazul lui Ioan Slavici, în Cel din urmã Armas (1923), roman situabil în aceeasi serie tematicã. Este respectatã în cazul conturãrii personajului central, Iorgu Armas, mãcar una din conditiile seriei, anume sterilitatea, fiind vorba de ultimul vlãstar al unui neam vechi condamnat la extinctie.
    Cu ciclul Hallipilor al Hortensiei Papadat-Bengescu revenim în proximitatea atmosferei lampedusiene. Va fi accentuat cu precãdere contrastul biologic, caz ilustrativ fiind opozitia dintre vitalitatea unui personaj precum Licã Trubadurul si degenerescenta printului Maxentiu, a cãrui fragilitate biologicã este demonstativ accentuatã. O tematicã lampedusianã va avea si capodopera lui Ion Marin Sadoveanu, Sfîrsit de veac în Bucuresti. Conform insisuãrii naratorului însã, aristocratia din roman este si aceasta de datã recentã, titlurile nobiliare fiind cumpãrate, prin aceasta contrastul dintre aristocrat si parvenitul Iancu Urmatecu pierzîndu-si mult din relevantã.

    Tot atît de incitantã pare a fi existenta unor motive care, în literatura românã, sînt prezente si în alte serii tematice. Coincidenta nu trebuie sã surprindã, deoarece, în functie de un context sau altul, semnificatiile unor asemenea topos-uri se modificã.
    La prima vedere, alãturarea dintre scena balului din partea a VI-a a romanului lampedusian si episodul petrecerii protipendadei din romanul lui Nicolae Filimon pare hazardatã; intentia definirii caracterologice a unor categorii sociale diferite este însã comunã. La fel va proceda, mai tîrziu, Duiliu Zamfirescu, în scena aferentã din Tãnase Scatiu. În mare, functia acestui topos este alta de fiecare datã. În romanul rebrenian, de pildã,  reuniunea este o secventã epicã repetatã în scopul prezentãrii panoramice a personajelor. La alti scriitori, transplantat în mediul periferic, motivul se va îngrosa, metamorfozîndu-se în “cheful” lãutãresc, ca la Ion Marin Sadoveanu. Va primi functia de expresie a unei optiuni existentiale de facturã epicureicã, în povestirea caragialianã Kir Ianulea. Vitalitatea subiacentã a acestui modus vivendi va fi amplificatã de Panait Istrati în Chira Chiralina etc.

    Prin ceea ce poate fi numit viziunea zoologicã (5), Ghepardul se apropie de o altã serie a literaturii române, ce poate fi reunitã, desigur unilateral, pe baza analogiei animaliere. În contextul literaturii române se pot distinge trei ipostaze, de diferite grade de intensitate, ale alegoriei zoomorfe. Prima ar cuprinde opere în care comparatia animalierã folositã cu intensitate. Situatia s-ar potrivi unor romane precum Craii de Curtea-Veche, Creanga de aur sadovenianã, Princepele lui Eugen Barbu ori Adio, Europa!, capodopera lui Ion D. Sîrbu.
    A doua treaptã a analogiei societate umanã – lume animalã ar putea fi reprezentatã de motivul ce poate fi numit, dupã titlul povestirii lui Vasile Voiculescu, “revolta dobitoacelor”, prezent, în ordine cronologicã, la Al. Macedonski, în nuvela Între cotete, ori la M. Blecher, în episodul revoltei cîinilor politisti din Vizuina luminatã. În operele mentionate, antropomorfizarea se înscrie între granitele fantasticului burlesc, la Al. Macedonski, ori de facturã tenebros kafkianã, la M. Blecher.
    În sfîrsit, o a treia treaptã a viziunii zoomorfe în literatura românã poate fi consideratã alegoria animalierã, începutul seriei fiind consemnat, evident, în Istoria ieroglificã. Cea mai cantemirianã carte din cadrul seriei pare a fi pamfletul cu finalitate ideologicã, însã cu proeminenti indici de literaturitate, Din tara mãgarilor de ªtefan Zeletin.
    Dintre cazurile enumerate, pare evident cã Tomasi de Lampedusa ar trebui plasat în prima categorie, a scriitorilor ce apeleazã masiv la comparatia de facturã zoomorfã.  “Leului”, ca simbol al aristocratiei i se opune, în alegoria lampedusianã incipientã, “hiena”.  Analogicã este situatia în opera lui Mateiu I. Caragiale; ca în Ghepardul, aristocratia mateinã parcurge drumul de la vitalitatea rãzboinicului originar (exaltatã de scriitorul român în cîteva “pajere”, simboluri cu o rezonantã heraldicã analogicã) pînã la degenerescenta aristocraticã, ca în cazul extrem al “trîntorului” matein, expresie hiperbolicã a defetismului existential ori a expurgãrii de vitalitate. Pasadia Mãgureanu ori Tita Arnoteanu, caracterologic definiti prin intermediul comparatiei cu “pajerele” sînt pusi în contrast cu “hiena” plebeianã Pirgu. 
Drept corolar, fragilitatea biologicã va avea thanatofilia. Aceasta va exemplifica, pe plan individual, diminuarea elanului vital, iar pe plan istoric legea “cresterii si descresterii” vitalitãtii aristocratice. Thanatofilia va fi, în cazul Printului, prefatatã de intuitia vagã a mortii, declansatã de sunetul clopotelor din Donnafugata, pentru a se intensifica mai apoi prin  semnele asteniei vitale, în finalul balului de la palatul palermitan  Ponteleone. Un întreg capitol, Moartea Printului, va avea astfel rolul de a accentua viziunea thanaticã a romanului.
O altã expresie a asteniei vitale poate fi consideratã atitudinea contemplativã, detasarea de prezentul politic, putînd fi aceasta o semnificatie a preocupãrilor stiintifice, apolitice ale Printului, pasiunea sa de astronom indicînd, poate, vagi trimiteri la ocultismul astrologiei.  Opus este ritualul vînãtorii, sugerînd de aceastã datã nu pasivitatea, ci latura vitalistã, originarã a aristocratului Salina.
La ritmul lent al derulãrii epice contribuie, fãrã îndoialã, motivul valsului, o altã coincidentã cu Craii… mateini, în care valsul funebru face parte din mãnunchiul laitmotivelor care contureazã circularitatea constructiei romanesti. Dansul bãtrînului don Fabrizio cu tînãra Angelica sugereazã prin ritmul sãu lent cel al romanulul însusi.  
În sine, faza crepuscularã a spiritului aristocratic se deruleazã lent, cum pare a sugera inclusiv epilogul disipat temporal, pînã în 1910 (anul la care începe, în Craii de Curtea –Veche, prezentul naratiunii). Mania de tezaurizare a Concettei capãtã asadar un sens simbolic, ea conservînd rãmãsitele unei epoci ireversibil dispãrute, care se încheie, simbolic, cu azvîrlirea lui Bendicò, cîinele  împãiat al Printului.  
    La Lampedusa, aspectul fizionomic particular va constitui o componentã a personajului aristocratic, în primul rînd a lui don  Fabrizio, a cãrui impozantã alurã va fi mereu evidentiatã, la fel procedînd Mateiu I. Caragiale, în profilarea staturii masive a lui Pasadia Mãgureanu ori a ministrului din Sub pecetea tainei. În aceeasi, mãsurã, portretele “aristocratice” ale personajelor lampedusiene ori mateine poartã povarea ereditãtii, precum Concetta: “Nu existaserã vrãjmasi, ci o singurã dusmancã, ea însãsi; viitorul ei fusese ucis de propia-i nesãbuintã, de nãvalnica furie neînfrîntã ce cuiba în sîngele  tuturor Salinatilor…” (p. 286).   
    Mateinã este si povestirea Lighea, în care poate fi aproximat ceremonialul epic din Remember ori din Craii de Curtea-Veche. Între povestitor si senatorul Rosario La Ciura, în decorul boem al unui local sicilian, se vor derula etapele apropierii – perioada de tatonare necesarã, întãrirea gradatã a amicitiei, apoi “spovedania” bãtrînului senator.  Pot fi recunoscute inclusiv reveriile peripatetice nocturne, combinate cu poza contemplativã estetistã, ca în Remember ori în Craii de Curtea-Veche. “Sub  pecetea tainei” se va situa, ca în Remember, motivul final – moartea misterioasã a senatorului în  apele mãrii, si aceasta posibilã expresie a thanatofiliei.  
    Nici Lampedusa nu priveste aristocratia ca pe o clasã socialã, ci prin prisma calitãtilor eugenice originare, pe care ereditatea le transmite inclusiv în generatiile crepusculare, de unde viziunea biologicã asupra cronicii sale de familie. Va fi astfel accentuat rafinamentul existential, pentru aceasta scriitorul italian apelînd la cîteva conventii ale literaturii estetiste – interioarele baroce, etalajul gastronomic, rafinamentul senzatiilor olfactive. Cu o nuantã de mister gotic se încarcã romanul lampedusian prin scenele prelungite de dragoste dintre Tancredi si Angelica în labirintul palatului din Donnafugata.
    Lampedusa va apela în acest caz într-o manierã mai accentuatã la procedeul contrastului, situînd în antitezã, în scenele campestre, senzorialismul rustic frust.  
    Totusi existentã, latura socialã a Ghepardului constã mai curînd în contrastul dintre indiferenta seniorialã fatã de spiritul de acumulare materialã si instinctul economic al arivistului, exacerbat în povestirea lampedusianã Arendasul.

    În Ghepardul, timpul istoric evolueazã în paralel cu timpul simbolic. Pot fi asimilate timpului istoric evenimentele politice de fundal din romanul lampedusian, precum revolutia garibaldianã, unificarea Italiei etc. Evenimentele de pe planul istoric au darul de a accelera declinul aristocratic si de a precipita ascensiunea arivistã, a lui don Calogero Sedàra si a altora. Poate fi aceasta semnificatia defetismului social al lui don Fabrizio, care refuzã ostentativ demnitatea senatorialã a noii Italii, cedînd-o lui don Calogero. Timpul istoric între limitele cãruia se întinde prezentul naratiunii mateine este evocat doar de Pirgu. Un efect nociv asupra reveriei anistorice vor avea, în cazul lui Pantazi, “zurbaua din nouã sute sapte”, care-i va periclita averea, ori, anterior, rãzboiul de la 1877.
Don Fabrizio, în schimb, este plasat într-o dimensiune temporalã simbolicã, macroistoricã. Reperele sale, în limitele unui paseism incipient, sînt constituite de perioada primarã a autocratiei senioriale, expresie a unei vitalitãti superioare mediei ori de sfîrsitul de veac XVIII, la cumpãna dintre crepusculul unui modus vivendi galant si începutul terorii antiaristocratice. Acelasi reper istoric va avea drept fundal “hagialîcul” lui Pasadia.
    Naratorul din Ghepardul, de tip omniscient în linii mari, va evada din prezentul naratiunii, prin digresiuni în trecutul istoric, sau, dimpotrivã, anticipãri în viitor: “ Zeii de pe plafon, aplecîndu-se din tronurile lor aurite, priveau în jos, surîzãtori si implacabili ca necrutãtorul cer de varã. Se credeau eterni. O bombã, fabricatã la Pittsburg, Penn., avea sã le dovedeascã, în anul 1943, contrarul” (p. 236). O altã analogie se poate stabili cu naratorul matein, care priveste evenimentele dintr-un prezent al “scriitorului” care justificã omniscienta în ceea ce priveste destinul personajelor.

NOTE:
1) Giuseppe  Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, Bucuresti, Editura pentru Literaturã, 1965
2) Duiliu Zamfirescu, La vita in campagna, Torino, 1932     
3) G. Tomasi di Lampedusa, op. cit., p.190
4) Cîtã vreme Slavici se mãrgineste a observa lumea lui tãrãneascã, rezultatul e cel putin onorabil. Cînd se amestecã în viata orãseneascã de dincoace, fatã de care manifestã o urã iesitã din neîntelegere, productia e lamentabilã. Cel din urmã Armas, încercare de a studia putrefactia moralã a clasei boieresti din România, e o tristã trivialitate în stil împiedicat” (G. Cãlinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, Bucuresti, Editura pentru Literaturã, 1968, p. 181)
5) Margareta Dumitrescu, Sulla Parte VI del Gattopardo. La fortuna di Lampedusa in Romania, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Române/ Catania, Giuseppe Maimone Editore, 2001, p.14
6) G. Tomasi di Lampedusa, op. cit., p. 286
7) Idem, ibidem, p. 236

Home