Caragiale scrie o poezie în genere cu caracter
parodic, alegînd uneori subiecte privilegiate si în restul
operei, ori procedee favorite precum pastisarea.
Excelsior apare în “Moftul român”în 1893, titlul
putînd fi interpretat ca o nouã sãgeatã îndreptatã
înspre tinta predilectã a parodistului, Al. Macedonski (poemul
omonim apãruse în “Literatorul” în 1886), dar si ca
o ironizare a tendintei spiritiste a lui Hasdeu. Tema va fi intens exploatatã
de cãtre Caragiale. Nu doar mania preocupãrilor spiritiste,
ci si aspiratia enciclopedistã anacronicã a învãtatului
va deveni obiect satiric. Proiectul nerealist al dictionarului etimologic
constituia un subiect pe placul spiritului critic caragialian. În
aceeasi mãsurã, pretentiile de enciclopedism, “limbistul”
fiind descris ca un uomo universale caricatural, fãrã sã
lipseascã aluzia la spiritism:
“Un om ce stie pe de rost
Nu numai ce-i în lume,
Ci cîte se petrec si-n cer
Din fir în pãr anume…” (Magnum mophtologicum).
Punctul culminant al sarjei va fi atins în Filozoful Blagomirea:
“…Blagomirea s-a muncit
Ca sã spuie: tot e totul si sãrmanul a murit…”.
Dincolo de alte ratiuni, Caragiale avea dreptate sã ironizeze,
intuitiv, tendinta culturalã autohtonã reprezentatã
de enciclopedismul desuet, pe care Maiorescu îl amendase sever încã
în 1869, în articolul Observãri polemice.
Un subiect la fel de adecvat pentru ascutimea spiritului critic caragialian
era spiritismul lui Hasdeu. În prozã, scriitorul va alege
formele sale predilecte de prezentare a textului: fabula, basmul filosofic,
sceneta dramaticã ori parodia, sub forma pastisãrii articolelor
de popularizare stiintificã (Spiritism si telepatie). În mai
multe rînduri, va opta, ca procedeu comic esential, pentru calambur
(Olga si Spiridus, Scandal academic, Mediul spiritist), în forma
particularã a unui malentendu. Atmosfera de misticism a unei sedinte
spiritiste constituia un cadru favorabil pentru exersarea contrastului
comic; în alte rînduri, motivul invocãrii spiritelor
va fi folosit în alte scopuri, ocazionînd, în Istoric,
prezentarea unei arhicunoscute anecdote licentioase, pe fundalul unei povestiri
“în ramã” .
S-ar putea deduce, din aceasta, cã I.L. Caragiale este
o structurã rationalistã, ce respinge din principiu
pseudoscientismul, mai ales cã a doua jumãtate a secolului
al XIX-a era influentatã de pozitivism. Cu toate acestea,
la fel de ironic sînt privite teoriile “serioase” la modã
cãtre sfîrsitul secolului.
Naturalismul unor nuvele precum O fãclie de Paste, Pãcat,
În vreme de rãzboi a fost mai mult sau mai putin subliniat.
Scoala naturalistã era desconsideratã în acea vreme
de cãtre autoritãtile critice, aproape la unison; pe de altã
parte, privind din perspectivã actualã, constituia
o noutate, exprimînd latura pozitivistã a spiritului artistic
al timpului. Caragiale se racordeazã la acesta, prin alegerea
unor subiecte tipic naturaliste (menite, în acelasi timp, sã
atragã prin caracterul lor neobisnuit); nu împãrtãseste
însã si scientismul care fundamenta literatura naturalistã.
Personajele sale ilustreazã, fãrã îndoialã,
cazuri patologice; pe de altã parte, teoriile biologiste la modã
sînt mereu ironizate: “De ce n-are ursul coadã, nici urechi?
Darwinismul si evolutionistii nu ne-au putut-o încã spune”
(Magnum mophtologicum). În O fãclie de Paste, asemenea teorii
fiziologiste sînt expuse, demonstrativ, prin intermediul a douã
personaje episodice, studentii popositi la hanul lui Leiba Zibal. Din nou,
Caragiale va apela la procedeul enumeratiei augmentative, care va cãpãta,
în cele din urmã, o semnificatie mai curînd eufonicã:
“Atavismul… Alcoolismul cu urmãrile-i patologice… Vitiul de conceptie…
Deformarea… Paludismul… Apoi nevroza! Atîtea si atîtea cuceriri
ale stiintei moderne… Dar cazul de reversie!
Darwin… Haeckel… Lombroso…”.
În mod apãsat, naratorul din nuvelã va ironiza
spiritul eminamente teoretic al unor asemenea conceptii fiziologiste, opunîndu-i
empirismul faptului trãit, prin intermediul lui Leiba Zibal: “Zibal
era departe de a fi priceput luminoasa teorie”. Cu tot sarcasmul lui Caragiale,
“luminoasa” teorie a criminalului înnãscut este folositã
de scriitor pentru a contura portretul lui Gheorghe, croit, ca personaj,
întocmai dupã tiparul lui Cesare Lombroso: “De aceea, criminalul
propriu-zis, luat ca tip, are bratele peste mãsurã lungi
si picioarele prea scurte, fruntea îngustã si turtitã,
occiputul tare dezvoltat; chipul lui e de o caracteristicã asprime
si bestialitate…”.
Scientismul vremii va constitui, în întregime, subiectul
schitei Zgomot (1899). Caragiale va însirui, ostentativ, majoritatea
teoriilor fiziologiste de atunci, cu aceeasi distantare ironicã,
însã în aceeasi manierã premeditat vulgarizatoare.
Fireste, la loc de cinste va fi evocatã teoria degenerescentei,
la modã în ultima parte a secolului al XIX-lea. Caragiale
îi va face o prezentare caricaturalã, folosind clisee ale
antiutopiilor vremii: “…Omul va ajunge cu vremea sã aibã
(…) un cap foarte mare pe un trupusor mai mic decît capul…”. Pesimismul
exagerat al viziunii alterãrii rasei umane justifica totusi sarja
lui Caragiale, acesta apelînd, artistic, pentru a accentua nota apocalipticã,
la procedeul hiperbolizãrii: “Planeta noastrã va fi un vast
balamuc!”.
Observator al actualitãtii, scriind pentru publicatii dornice
de subiecte fierbinti, autorul Noptii furtunoase se va transforma, în
mod firesc, în ecoul unor teorii stiintifice la modã. În
mod constant, ele vor constitui subiecte de divertisment, însã,
de cele mai multe ori, Caragiale induce sentimentul ridicolului exclusiv
prin intermediul prezentãrii trunchiate, vulgarizatoare. Felul în
care scriitorul exploateazã importantul filon umoristic dovedeste
însã, o datã mai mult, arta sa de “caricaturist”.
