În numãrul 4(18)/ 2001 al revistei “Poezia” am prezentat cîteva din trãsãturile portretului caricatural fãcut de Max Nordau simbolistilor francezi. În genere, acesta privea personalitatea artisticã pe de o parte din perspectiva medicului, pe de altã parte din punctul de vedere al unui utilitarism social rigid. De urmãrit ar fi paralelismul, frapant uneori, cu situatia din spatiul autohton în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Analogia cea mai adecvatã trebuie stabilitã, evident, cu gruparea din jurul lui Al. Macedonski de la “Literatorul”.
Înainte de toate, în cazul simbolistilor Nordau remarca mistica de grup artistic. De altminteri, scoala lui Verlaine si a lui Mallarmé era tratatã, în cadrul Degenerescentei, într-unul din capitolele pãrtii intitulate  “Misticismul”.
Tot ca expresia unei forme de misticism era judecatã, în ansamblu, estetica simbolistã. Accentul pus pe agnosticismul ostentativ al unor notiuni precum intuitia, vagul, inefabilul îl îndeamnã pe rationalistul Nordau sã vadã în asemenea formule o expresie indirectã a ignorantei.
Pe de altã parte, autorul Degenerescentei  trebuie judecat inclusiv din perspectiva polemistului. Procedeele preferate ale acestuia sînt exagerarea, caricaturizarea, ironia. Astfel pot fi justificate, într-o micã mãsurã însã, excesele de limbaj. Poate ilustra aceastã degradare a spiritului polemic redundanta particularã a lui “imbecil” si a familiei de cuvinte aferente. Fãcînd o comparatie între idolatrizarea fetisului în Africa si cultul lui Mallarmé, Nordau concluzioneazã: “Într-o manierã absolut asemãnãtoare, vidul Mallarmé este fetisul simbolistilor, care de altminteri sînt cu mult sub negrii din Senegal din punct de vedere intelectual” (1). “Vid” era  considerat Mallarmé inclusiv prin prisma sterilitãtii artistice; Nordau nu scuteste de ironia sa acidã obsesia mallarméanã a capodoperei unice, vãzutã ca o altã expresie a psihologiei mistice.
Trecînd în revistã  Art poétique, Nordau comenteazã sarcastic poemul verlainian: “Ideea care probabil plutea prin creierul sãrac al lui Verlaine, pe care însã n-a putut-o duce la capãt…” (2).
Rigiditatea defineste nu doar perceptia ideii de boemã artisticã, ci  ci si modul în care Nordau priveste principiile esteticii simboliste. Cînd nu cautã în poezie pur si simplu material psihiatric, el se dovedeste, în materie de gust, un  clasicist dogmatic. Nu trebuie uitat nici faptul cã, la acea datã, scoala simbolistã se lovea de rezistenta traditionalistã la noutate artisticã, tratament inevitabil rezervat oricãrei miscãri moderniste. Mult asemãnãtoare, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, era reactia la ideile iconoclaste ale lui Al. Macedonski.
În altã ordine de idei, Nordau avea partial dreptate amendînd formalismul unor panacee artistice, absolutizate de adepti neconditionati. Mai mult decît atît, el avea constiinta diferentei dintre muzicalitatea exterioarã si cea interioarã. Cea dintîi putea fi indusã prin procedee relativ superficiale. În aceastã categorie Nordau plaseazã refrenul; dînd exemple negative din diverse poezii, autorul Degenerescentei îl considerã o probã de redundantã nocivã artistic, în numele unui principiu estetic asemãnãtor cu exigenta clasicistã a conciziei stilului.
Un tratament asemãnãtor este rezervat instrumentalismului lui     René  Ghil, privit drept o teorie arbitrarã. O dovadã de misticism va fi consideratã de Nordau asocierea, fãcutã de Ghil în Traité du verbe, dintre instrumentele unei orchestre si diverse culori; la fel va fi privitã auditia coloratã. Arta poeticã rimbaldianã va fi vãzutã drept o manifestare pur subiectivã, ceea ce este adevãrat, fãrã ca prin aceasta sã-si piardã semnificatia în cadrul esteticii simboliste. Latura rigidã a pozitivistului Nordau se vãdeste însã atunci cînd condamnã principiul auditiei colorate pe plan ontologic: "A ridica la rang de principiu artistic legãtura reciprocã, transpunerea, confuzia perceptiilor auzului si vãzului; a pretinde cã acest principiu va avea viitor, înseamnã a proclama drept un progres întoarcerea de la constiinta umanã la cea a stridiei” (3).
Semnificativã este si interpretarea la Art poétique, decalogul muzicalitãtii simboliste:
“De la musique avant toute chose./ Et pour cela préfère l´ Impair/ Plus vague et plus soluble dans l´air,/ Sans rien qui pèse ou qui pose”.  Nordau comenteazã malitios ultimul vers: “Pèse si pose sînt juxtapuse doar datoritã asemãnãrii sunetelor” (4). Aliteratia reprezintã asadar un procedeu facil, de care o bunã poezie ar trebui sã se dispenseze.
Sînt acestea suficiente exemple de dogme traditionaliste la autorul Degenerescentei. La fel de categoric se pronunta în privinta muzicalitãtii  Maiorescu, în Poezia românã. O cercetare criticã (1867), popularizînd  principii estetice traditionaliste: “Cãci cuvintele auzite nu sînt material, ci numai organ de comunicare” (5). Nu se poate sti cum ar fi reactionat Maiorescu la auzul lui Chanson d´automne. Oarecum paradoxal, Nordau apreciazã în termeni superlativi poemul, impresionat tocmai de muzicalitatea interioarã a versurilor. La fel de favorabil se pronuntã cu privire la Avant que tu ne t´en ailles sau Il pleure dans mon coeur.
În cazul simbolismului cromatic, autorul Degenerescentei invocã bizareria lui Barbey d´Aurevilly, ca o elocventã dovadã de misticism: “Barbey d´Aurevilly, cãruia simbolistii îi aduc onorurile cuvenite unui precursor, scria epistole (…) cu o cernealã de culoare diferitã” (6). Al. Macedonski, deloc original asadar, avea sã-si scrie unele manuscrise cu diverse culori.
Prezentarea sarjatã a esteticii simboliste este completatã de caricaturizarea aspectului biografic. Din acest punct de vedere, Verlaine se bucurã de atentia specialã a lui Nordau.  Recunoscut ca sef al decadentilor, poetul se potrivea perfect, prin aspect fizic sau biografia sa tumultuoasã, cu portretul abstract al degeneratului. Faptul era remarcat de Nordau cu satisfactie profesionalã: “…În acest om întîlnim, într-un mod uimitor de complet, toate stigmatele fizice si intelectuale ale degenerãrii…”  (7). Previzibile, argumentele principale erau aspectele pitoresti ale vietii scriitorului – vagabondajul, orientarea eroticã, închisoarea. Pentru cineva care dorea sã demonstreze parazitismul social al simbolistilor, era greu de gãsit o mãrturisire mai elocventã decît aceasta: “Fumons philosophiquement./ Promenons-nous/ Paisiblement:/ Rien faire este doux”.
Ca si motivul cãlãtoriei, nici cultul damnãrii n-a avut ecou artistic la Nordau: “Tot asa cum vagabondul se simte atras de vagabonzi, nebunul se simte atras de nebuni” (8). Verlaine nu era, pe atunci, nici pe departe un caz singular în ceea ce priveste  ostracizarea. În 1891, Alexandru Grama publica Mihail Eminescu. Studiu critic (9), în care, folosind argumente asemãnãtoare cu cele ale autorului Degenerescentei, se înscria în galeria detractorilor eminescieni.

Note

1. Max Nordau, Dégénérescence, traduit de l´allemand par Auguste Dietrich, IV-e édition, Paris, Ancienne Librairie Germer Baillière, I, 1896, p. 231
2. Idem, ibidem, p. 225
3. Idem, ibidem, p. 252
4. Idem, ibidem, p. 225
5. Titu Maiorescu, Critice, I, Bucuresti, Editura Minerva, 1973, p. 9
6. Max Nordau, op. cit., p. 252
7. Idem, ibidem, p. 213
8. Idem, ibidem, p. 221
9. Alexandru Grama, Mihail Eminescu. Studiu critic, Blaj, Tip. Arhidiecezanã, 1891

Home