Nãscutã Florence Anthony în Albany, Texas, Ai a urmat cursurile universitare din Arizona si California (Irvine). “Pe jumãtate japonezã, o optime Chactaw, o pãtrime negresã, si o saisprezecime irlandezã”, ea afirmã cã “istoria familiei mele este istoria Americii”. Numele pe care l-a ales, Ai, înseamnã ‘iubire’ în japonezã. Membrã a societãtilor stiintifice Guggenheim si Radcliffe, a primit nenumãrate premii pentru poezie: din partea Academiei poetilor americani (the Lamont Poetry Award pentru poezia Killing Floor-1978, The American Book Award pentru Sin-1987 si the National Book Award pentru Vice: New and Selected Poems-1999). Predã la Oklahoma State University din Stillwater. Monologul dramatic, concis, dã glas unor personaje a cãror viatã este redusã la elementele de bazã: foame, sex si supravietuire. Criminalii, aceia care îsi bat sotiile, prostituatele, molestatorii celor morti si ai celor vii populeazã poemele ei, adoptînd principiile darvinismului social pe fundalul peisajelor austere. Întocmai ca si Maggie lui Stephen Crane, poemele lui Ai încearcã sã arate cã mediul este un lucru extraordinar în aceasta lume, si de multe ori modeleazã cu nepãsare viata individului. Într-un limbaj necãutat, naratorii îsi relateazã faptic povestirile, lupta pentru existentã caracterizatã prin conditia ei fundamentalã: violenta. Titlurile cãrtilor sale subliniazã natura apãsãtoare a stãrii de cãdere: Cruelty, Sin, Fate, Greed, Vice. Desi poemele sale refuzã consolarea, punctul lor de vedere sugereazã experimentarea exorcismului. Opera ei din ultima vreme implicã miscarea inexorabilã a violentei din planul  vietii particulare în  planul public. Monologurile prin imaginile apartinînd tãrîmului cultural ca, spre exemplu, Marilyn Monroe si James Dean, si figurile politice reprezentate de John Kennedy si J. Edgar Hoover, precum si jurnalisti anonimi si paparazzi extind sirul preocupãrilor sale demonstrînd iarãsi si iarãsi cã tragedia personalã se poate transforma într-o indispozitie nationalã, chiar mondialã. Nimeni nu scapã stãrii de complicitate, si violenta epocii noastre, care a înregistrat convulsiile din anii 1992 în Los Angeles dar si în Vietnam si Ruanda, începe sã înfloreascã în vietile chinuite ale indivizilor prelungindu-si existenta în mahalalele din oricare republicã.
Poezie: Cruelty (1973), Killing Floor (1979), Sin (1986), Fate (1991), Greed (1993), Vice: New and Selected Poems (1999).

Povestea maicii

Pe vremuri cînd eram tînãrã, Juanito,
exista în Lima o salã de dans
unde Hernan, tatãl tãu, a dansat cu o altã femeie
iar eu l-am crestat peste obraz
cu un briceag.
 ah, ce mai înãltimi ale  muzicii uneori, 
si fumul si fosnetul de crinolinã.
La ce bun amintirea unor astfel de lucruri
în ziua nuntii tale.
Torn un ibric cu apã fierbinte
în hîrdãul de lemn în care sezi tu.
Eram tînãrã, liberã.
Dar, Juanito, cît de liberã  poate sã fie o femeie ?-
Nãscutã cu pãcatul Evei între picioare,
si în fiinta ei,
Lucifer sade pe tronul de scoici
cu un toiag pe care capul lui Ioan Botezãtorul
e asezat oblic.
Si judecînd, fiule, judecînd,
el zice cã femeile o sã  poarte fructul copacului
pe care noi am dorit atît de mult sã îl mîncãm
iar fructul acela o sã ne devoreze
cu fiecare generatie
asa cã, fiule,
sã o bati pe Rosita cît mai des, pentru cã trebuie.
E nevoie ca ea sã stie greutatea mîinii de bãrbat,
vînãtãile care seamãnã cu rãnile lui Hristos.
Sîngele negru din inima ei
trebuie sã curgã pînã se face rosu si curat ca al Lui.
Si sã fie mereu gravidã, trebuie,
dacã nu ca sa aducã pe lume un prunc
atunci, cel putin, ca sã stie
cã este încã în viatã datoritã tie.
Cã tu poti sã îi iei viata
mai usor decît este ea în state sã o dea,
pentru cã suferinta este mostenirea primitã de la tine
si prin tine, de la Hristos,
care a cãlcat pe trupul maicii sale
pentru ca sã fie Împãrat al Cerurilor.


Cãsãtorie de douãzeci de ani

    Mã tii într-un camion asteptînd
    cu singura lui roatã bunã întepenitã într-un sant,
în timp ce tu urinezi pe un copac orientat spre miazãnoapte.
Grãbeste-te. Desearã nu voi avea nimic sub fustã.
Încã te mai atîtã lucrurile astea, dar pickup-ul ãsta nu are geamuri
Si locul, pulpã din piele artificialã,
Turtit aproape de al meu este rece.
Am aceeasi mãrime, aceeasi formã si aceeasi marcã ca acum douãzeci de ani
Dar coboarã în mine, porneste motorul;
o sã ai puterea, dorinta sã te misti.
Eu o sã trag, tu o sã- mpingi, unul pe altul o sã ne sfîsiem pe jumãtate.
Vino, iubitule, pune-mã jos pe spate.
Prefã-te cã nu-mi datorezi nimic
Si poate cã vom iesi de aici rostogolindu-ne,
Lãsînd trecutul stivuit în urma noastrã;
Ziare vechi pe care nimeni n-o sã ajungã sã le citeascã.


De ce nu pot sã te pãrãsesc?
 
În picioare stau la spatele iepei negre si bãtrîne
îmbrãcat ca de obicei, cu cãmasa cea rosie,
pãtatã de sudoare, strigãtul subsuorilor,
care nicicînd n-o sã tacã,
îi mîngîi crupa, cît orzul rãmîne neînsãmîntat.
Îmi ridic bagajul si îl las jos,
cãci din nou încerc sã te pãrãsesc.
Pãrul de pe frunte ti-l netezesc spre spate.
Bãnuiesc cã o sã ai nevoie de mine mai mult ca oricînd
Cu seceta asta si lenea din tine.
Îmi prinzi mîinile, aprob
Si intru în casã sã despachetez
Cînd  am alt motiv sã mai rãmîn.

Mã dezbrac, îmi pun apoi slipul din  snur alb
Pentru ca tu sã –l dai jos
Si cînd vii înãuntru, îti dai jos bretelele
Iar eu îti deschei cãmasa.
Stiu, din ceea ce avem nu putem sã ne dãruim
nici mai mult nici mai putin.
atîta sigurantã e în lucrul ãsta, atîta sigurantã
cã nicicînd nu trec mai departe de împachetat,
de rugãmintea mea fierbinte de a te multumi, dacã nu pot sã te fac fericit.
vino aproape între coapsele mele
si lasã-mã sã rîd în locul tãu cu cea de-a doua gurã.


SfîrSit

Mã silesti sã ating
Clapele negre, de cauciuc
Ale dispozitivului de gunoi
Deschis larg ca o gurã exclamînd, ah,
Îmi spui ca e ultimul lucru pe care am sã-l simt
Înainte de a amorti.
tipãtul meu e cel care te opreste în cele din urmã
Ori frica cã si tu esti aproape de marginea
 acestei Niagare ca sã te mai întorci?
Îmi tragi mîna
Si îmi faci loc
Cît sã mã bãlãbãn în jurul tãu.
Mã sprijin de frigider
Fãrã sã mã mai uit la tine sau la altceva,
Ci doar la spatiul acela nelocuit de tine
Pe care l-ai lãsat definitiv acum
Unor pasi care se depãrteazã
Cãtre urmãtoarea statie de hrãnire,
Unde o femeie va fi mîncatã de vie
Dupã cocktailul de la orele cinci.
Flori, bomboane de ciocolatã, sãruturi,
Piruiete si aproape domnisoare ale unei noi iubiri
Totul o va nedumeri,
Pînã cînd tu vei abuza de ea
Verbal la început.
Ca si cum ai încerca sã-ti potolesti setea,
O vei bea
În mici izbucniri de furie
Apoi tu îti vei biciui semiautomatul
O vei face sã se dezbrace sau sã asculte ore
În sir la radio nemiscatã ca la torturã
Fiind uluitã  cã omul din visele sale
E un cosmar, si pare fericit
Doar atunci cînd o face sã sufere.

Prima datã cînd m-ai lovit,
te-am pãrãsit, îti amintesti?
Era decembrie. Cãdea o ploaie ca de gheatã 
si totul pe drum îngheta,
asa cã nesigur era mersul cu masina, dar nu chiar asa de nesigur
Ca atunci cînd sedeam eu cu tine.
Am fugit afarã în cãmasa de noapte
Iar tu strigai la mine sã mã întorc.
Cînd ai venit dupã mine,
Eram închisã în masinã.
Tu ai izbit geamul cu o rangã de fier
Dar m-am salvat oricum.
m-am întors ziua urmãtoare si
eram întinsi direct pe saltea
pentru cã tu sfîsiasesi cearsafurile,
spunînd cã ai sã-mi dai o lectie.
Nu aveai chef sã-mi vorbesti
decît sã-mi spui cã aveam nevoie de disciplinã,
cã trebuia sã mã initiez în frumoasa artã
de a rãmîne nemiscatã
cînd m-ai lovit în falcã prima datã.
M-ai învãtat cum se leagã funia
ca sã mã strangulez.
Cum se putea mãri durerea unei vechi rãni
cît aveam sã cer îndurare,
Pînã în aceastã searã, cînd acei ani
ai dublei noastre demascãri se sfîrsesc
cu împuscãturã dupã împuscãturã.
Cît de ciudat e ca sã fii netemãtor.
Cînd politia soseste,
sunt la masã
la o ceasca de cafea
pe care nu sunt  în stare sã o beau
asa rece ca trupul meu.
L-am împuscat, zic, m-a bãtut.
Si nu le  spun cã eliberarea din suferintã
nu lasã nimic în schimb. 

(Traducere de Olimpia Iacob, din Contemporary American Poetry,
Edited by A.Poulin, Jr. and Michael Waters., pp.3-9)

Home