LUMINĂ ÎNLUMITĂ – POEZIA!
Mihaela ALBU
Poezia nu poate fi asemuită decît cu muzica.
„Cel ce n-are muzică întrînsul e-n stare de trădări si mîrsăvii”, îmi notasem pe un caiet, cîndva, în adolescenta mea lacomă de a aduna laolaltă toate gîndurile frumoase pe care cuvîntul este în stare să le exprime. Cine a simtit si gîndit aceasta? Nu-mi mai amintesc. Poate că nici nu are importantă, de vreme ce ideea a rezonat în sufletul meu si, desigur, în multe alte inimi consonante cu cel pentru care muzica avea puterea deplină a curătirii sufletului omenesc.
De aceea pun alături de muzică – poezia!
Asa cum hrana ne tine trupul, muzica si poezia, arta în general, desigur, ne hrănesc sufletul. „La ce bun poetii la vremuri sărace?”, se întrebase, cred, Hölderlin. „La ce bun poezia cînd trupul suferă, am putea adăuga?” Si acum, ca în toate vremurile, sărăcia si necazul îl cuprind pe om si caută să-i răpească linistea si pacea prielnice frumusetii. Dar nu rareori, tocmai în „vremuri sărace” numai arta ne salvează sufletul.
Căci poezia este ca rugăciunea. Îti spui pentru suflet un vers frumos si sufletul ti se deschide în zîmbet. Si de aceea poezia salvează nu numai sufletul celui ce o citeste, dar si pe al aceluia care o scrie. El este însă numai unul; ceilalti pot fi ... numerosi.
Ideile si sentimentele vin din mintea si din sufletul celui ce le dă formă potrivită în vers si ne spun astfel cine este, ce gîndeste si ce simte poetul. Să nu uităm însă că ele merg către mintea si sufletul celor ce le citesc, mai cu deosebire ale celor ce stăruie în lectură, însusindu-si-le. Cuvintele apartin, fireste, aceluia care le-a scris; rezonanta lor în suflet le dă putere general umană.
Poezia este ca o lumină ce vine drept semn de la Dumnezeu că nu ne-a uitat, că sîntem alesi de El să punem mai ales în cuvînt rostul nostru pe pămînt. Poezia e ca o lumină „înlumită”, căci a trimis-o Dumnezeu oamenilor, asa cum l-a trimis pe Fiul Său în chip de om.
Si dacă muzica este universală prin universalitatea sunetului, poezia – ce foloseste cuvîntul – are rostul de a apropia în primul rînd unii de altii pe cei ce vorbesc si înteleg minunătia ce dăinuieste în graiul strămosilor. „Poezia se isprăveste o dată cu poetul, limba creste o dată cu neamul”, ne mărturiseste părintele Anania că s-ar fi mărturisit „părintele” său întru poezie, Tudor Arghezi (v. Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinsi). Odată cu neamul creste si poezia, devreme ce din neam se iveste poetul. „Tu îmbătrînesti, limba se primeneste”, îl mai învăta maestrul pe ucenicul său dornic să prindă mestesugul „potrivirii” cuvintelor. Cuvintele trebuie să intre „de-a dreptul în sînge”.
Căci numai asa poezia porneste dinspre suflet către suflet!
Asa simtise cîndva Arghezi, cel ce căutase în vechi hrisoave cuvîntul adormit în asteptarea luminii harului celui ce-l va trezi la viată. La o nouă viată.
Poezia picură apă într-un suflet care nu vrea să se usuce. Îl însufleteste. Îi dă adică viată.
Căci, după cum bine se stie, cuvîntul Poeziei (si nu întîmplător am scris cu majusculă!) stăpîneste de-a pururi cheia cu care se poate deschide adînca simtire.
Poezia nu poate fi asemuită decît cu muzica.
„Cel ce n-are muzică întrînsul e-n stare de trădări si mîrsăvii”, îmi notasem pe un caiet, cîndva, în adolescenta mea lacomă de a aduna laolaltă toate gîndurile frumoase pe care cuvîntul este în stare să le exprime. Cine a simtit si gîndit aceasta? Nu-mi mai amintesc. Poate că nici nu are importantă, de vreme ce ideea a rezonat în sufletul meu si, desigur, în multe alte inimi consonante cu cel pentru care muzica avea puterea deplină a curătirii sufletului omenesc.
De aceea pun alături de muzică – poezia!
Asa cum hrana ne tine trupul, muzica si poezia, arta în general, desigur, ne hrănesc sufletul. „La ce bun poetii la vremuri sărace?”, se întrebase, cred, Hölderlin. „La ce bun poezia cînd trupul suferă, am putea adăuga?” Si acum, ca în toate vremurile, sărăcia si necazul îl cuprind pe om si caută să-i răpească linistea si pacea prielnice frumusetii. Dar nu rareori, tocmai în „vremuri sărace” numai arta ne salvează sufletul.
Căci poezia este ca rugăciunea. Îti spui pentru suflet un vers frumos si sufletul ti se deschide în zîmbet. Si de aceea poezia salvează nu numai sufletul celui ce o citeste, dar si pe al aceluia care o scrie. El este însă numai unul; ceilalti pot fi ... numerosi.
Ideile si sentimentele vin din mintea si din sufletul celui ce le dă formă potrivită în vers si ne spun astfel cine este, ce gîndeste si ce simte poetul. Să nu uităm însă că ele merg către mintea si sufletul celor ce le citesc, mai cu deosebire ale celor ce stăruie în lectură, însusindu-si-le. Cuvintele apartin, fireste, aceluia care le-a scris; rezonanta lor în suflet le dă putere general umană.
Poezia este ca o lumină ce vine drept semn de la Dumnezeu că nu ne-a uitat, că sîntem alesi de El să punem mai ales în cuvînt rostul nostru pe pămînt. Poezia e ca o lumină „înlumită”, căci a trimis-o Dumnezeu oamenilor, asa cum l-a trimis pe Fiul Său în chip de om.
Si dacă muzica este universală prin universalitatea sunetului, poezia – ce foloseste cuvîntul – are rostul de a apropia în primul rînd unii de altii pe cei ce vorbesc si înteleg minunătia ce dăinuieste în graiul strămosilor. „Poezia se isprăveste o dată cu poetul, limba creste o dată cu neamul”, ne mărturiseste părintele Anania că s-ar fi mărturisit „părintele” său întru poezie, Tudor Arghezi (v. Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinsi). Odată cu neamul creste si poezia, devreme ce din neam se iveste poetul. „Tu îmbătrînesti, limba se primeneste”, îl mai învăta maestrul pe ucenicul său dornic să prindă mestesugul „potrivirii” cuvintelor. Cuvintele trebuie să intre „de-a dreptul în sînge”.
Căci numai asa poezia porneste dinspre suflet către suflet!
Asa simtise cîndva Arghezi, cel ce căutase în vechi hrisoave cuvîntul adormit în asteptarea luminii harului celui ce-l va trezi la viată. La o nouă viată.
Poezia picură apă într-un suflet care nu vrea să se usuce. Îl însufleteste. Îi dă adică viată.
Căci, după cum bine se stie, cuvîntul Poeziei (si nu întîmplător am scris cu majusculă!) stăpîneste de-a pururi cheia cu care se poate deschide adînca simtire.
