POEZIA LOVESTE DIRECT ÎN
INIMĂ
Dialog cu poetul LUCIAN ALECSA
Cassian Maria SPIRIDON: Dragă Lucian Alecsa, care au fost împrejurările debutului tău în presa literară?
Lucian ALECSA: Nu pot preciza cu exactitate debutul literar. Pe cînd eram în liceu mi s-a publicat un grupaj de poeme în ziarul „”Zori Noi” de Suceava. În presa literară, a fost mult mai tîrziu, spre sfîrsitul anilor saptezeci, în revista „Ateneu”.
Cine ti-au fost îndrumătorii începuturilor literare?
Din liceu l-am avut aproape de suflet pe profesorul de română, Emil Barbu, un nonconformist si un „libertin” în interpretarea actului literar. Nu se limita la manual, căuta, cu ajutorul elevilor să decodifice si zonele „umbrite” ale textelor, să lumineze asa-zisele părti neesentiale. L-am îndrăgit si pentru îndrăzneala cu care trata „literatura angajată”, nu-i suporta pe Beniuc, Dan Desliu si Zaharia Stancu, care erau pe atunci la mare modă.
Mai tîrziu a venit perioada botoseneană cu Lucian Valea – amfitrion. Aici exista o adevărată „scoală de întelepciune poetică”, o initiere în marea poezie si o disciplinare a propriilor productii. Aici s-au individualizat cîtiva lirici de mare autenticitate, de amintit Dumitru Ignat, Dumitru Tiganiuc si Gellu Dorian.
Debutul tău editorial a fost mult întîrziat. De ce?
Debutul editorial a fost mult întîrziat din două motive: dintr-un refuz total de a coabita cu comunismul, de-a face compromisuri doar de dragul de a-mi vedea numele pe coperta unei cărti si dintr-un soi de timiditate. Am debutat abia în 1992 la Editura Cronica, cu Orasul de gips, carte „mosită” chiar de tine si care a luat premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iasi. Volumul a asteptat peste zece ani, asa că timpul s-a asezat peste arhitectura primară, cum a fost concepută.
Cărtile grăbite alunecă repede din proiectul initial, suportînd odată cu trecerea timpului anumite metamorfoze nedorite.
După decembrie ’89 ai avut cîteva experiente deosebite, inclusiv o afacere proprie. Cum s-au finalizat aceste tribulatii si care ti-au fost cîstigurile spirituale, că de cele materiale nu cred că-i cazul? Care au fost cauzele ce te-au determinat să scrii roman?
După decembrie 1989, iadul ne-a aruncat în adîncul fiintei teama de a fi într-o stare de imponderabilitate, cu greu ne-am obisnuit să ne posedăm pe de-a-ntregul. Ne simtim străini în propriile manifestări. Cîte lucruri anapoda n-au existat, am încercat o afacere comercială care să sustină o editură, dar am clacat. Am inhalat un plămîn de aer cu iz de iad. Ce-i drept cu greu m-am ridicat, dar mai „tupeist” în ale exprimării sinelui. Cam aici este proiectată gestica scrierii romanului Recurs la joc secund, carte la care tin foarte mult, care a fost „apoi lansată” si la Concursul Editurii Univers din 1998,, apărută, în cele din urmă, la Editura Axa. Prin proză creatorul comunică mai direct cu cititorul, romanul ia forma unei confesiuni ciudate pe cînd poezia loveste direct în inimă, născînd emotii, trăiri nelocalizabile, frisonînd întreg sufletul.
Scrii frecvent critică. Pe cînd o carte de critică?
Nu stiu dacă ce scriu este critică literară, consider a fi doar simple opinii sincere despre anumite cărti, mai bine zis atitudini si luări de pozitie fată de noi aparitii editoriale. Nu mă pot considera un proiectant de concepte critice si-un „manipulator” de evaluări obiective, viata literară este o stare fluidă, timpul o solidifică. Am într-adevăr cîteva sute de pagini de „critică”, sper să vină si vremea lor, să respire într-o carte.
Există prietenii în lumea scriitoricească? Care îti sînt prietenii si care inamicii din această atît de inconstantă, mereu fluctuantă lume literară?
În lumea scriitoricească există convulsii, dar nu răutăti malefice, există replici dure, dar nu înjunghieri pe la spate, există inconstantă afectivă, dar nu trădare ieftină. Am foarte multi prieteni din toate zonele tării.
Inamicii, precum îi numesti tu, nu cred că am prea multi, cu sigurantă există, deocamdată sînt discreti, nimeni nu-i ia locul nimănui în literatură, dacă ai puterea si talentul să-ti personalizezi spatiul dat de Dumnezeu, bine, dacă nu, atunci te absoarbe anonimatul si gata. De multe ori dusmanii pot avea rolul unor fermenti spirituali devenind răul cel mai necesar creatiei. Din cînd în cînd ar trebui să-i căutăm, să-i provocăm să ne irite.
Ce aparitii editoriale, semnate Lucian Alecsa, se anuntă în timpul relativ apropiat?
Mă întrebi de aparitii editoriale. Am scrise la „sertar” un volum de versuri si un roman. Sper să apară anul acesta, dacă nu, nu-i bai, sînt pregătite să astepte, nu conservă un anumit timp si nu localizează un anumit spatiu geografic expuse intemperiilor, asa că nu există pericolul alterării, pot doar să cîstige în arome.
Cîteva opinii despre poezie si suflet, tema acestui număr.
Poezia este o formă de comunicare cu diversitatea, este proiectia revelării în corporalitatea cuvîntului lumesc si stă în vecinătatea rugăciunii. precum cuvintele sfîntului tîsnesc din inimă, ca vibratie a întregii fiinte, asa si poezia, angajează si exprimă sufletul creatorului în intimitatea comunicării cu Dumnezeu. Unii n-o recunosc, asta e cu totul altceva, e un refuz pur lumesc. Nu sînt de acord cu poetii „programati”, initiati profesional (în laboratoare bine dotate, cu ultimele noutăti poetice si pusi să dezvolte proiecte lirice cu zmei, zei si pigmei. Cuvîntul trebuie lăsat să se manifeste în sălbăticia sufletului, nu domesticit si ajustat după anumite mode, doar biciul trăirilor să-i sfichiuie „iesirile”. Pentru unii cuvîntul devine cobai, este supus zecilor de experimente, artificializîndu-l total. „Obligatia” fiecărui poet este să-si afîneze zilnic „patul germinativ” din adîncul sufletului cu ideie si credintă, poezia acolo rodeste.
Cîteva cuvinte despre revista „Poezia”.
Revista „Poezia” consumă numai poezie de mare calitate, iar director si fondatorul acestei publicatii operează numai cu laserul asupra continutului.
Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON
Cassian Maria SPIRIDON: Dragă Lucian Alecsa, care au fost împrejurările debutului tău în presa literară?
Lucian ALECSA: Nu pot preciza cu exactitate debutul literar. Pe cînd eram în liceu mi s-a publicat un grupaj de poeme în ziarul „”Zori Noi” de Suceava. În presa literară, a fost mult mai tîrziu, spre sfîrsitul anilor saptezeci, în revista „Ateneu”.
Cine ti-au fost îndrumătorii începuturilor literare?
Din liceu l-am avut aproape de suflet pe profesorul de română, Emil Barbu, un nonconformist si un „libertin” în interpretarea actului literar. Nu se limita la manual, căuta, cu ajutorul elevilor să decodifice si zonele „umbrite” ale textelor, să lumineze asa-zisele părti neesentiale. L-am îndrăgit si pentru îndrăzneala cu care trata „literatura angajată”, nu-i suporta pe Beniuc, Dan Desliu si Zaharia Stancu, care erau pe atunci la mare modă.
Mai tîrziu a venit perioada botoseneană cu Lucian Valea – amfitrion. Aici exista o adevărată „scoală de întelepciune poetică”, o initiere în marea poezie si o disciplinare a propriilor productii. Aici s-au individualizat cîtiva lirici de mare autenticitate, de amintit Dumitru Ignat, Dumitru Tiganiuc si Gellu Dorian.
Debutul tău editorial a fost mult întîrziat. De ce?
Debutul editorial a fost mult întîrziat din două motive: dintr-un refuz total de a coabita cu comunismul, de-a face compromisuri doar de dragul de a-mi vedea numele pe coperta unei cărti si dintr-un soi de timiditate. Am debutat abia în 1992 la Editura Cronica, cu Orasul de gips, carte „mosită” chiar de tine si care a luat premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iasi. Volumul a asteptat peste zece ani, asa că timpul s-a asezat peste arhitectura primară, cum a fost concepută.
Cărtile grăbite alunecă repede din proiectul initial, suportînd odată cu trecerea timpului anumite metamorfoze nedorite.
După decembrie ’89 ai avut cîteva experiente deosebite, inclusiv o afacere proprie. Cum s-au finalizat aceste tribulatii si care ti-au fost cîstigurile spirituale, că de cele materiale nu cred că-i cazul? Care au fost cauzele ce te-au determinat să scrii roman?
După decembrie 1989, iadul ne-a aruncat în adîncul fiintei teama de a fi într-o stare de imponderabilitate, cu greu ne-am obisnuit să ne posedăm pe de-a-ntregul. Ne simtim străini în propriile manifestări. Cîte lucruri anapoda n-au existat, am încercat o afacere comercială care să sustină o editură, dar am clacat. Am inhalat un plămîn de aer cu iz de iad. Ce-i drept cu greu m-am ridicat, dar mai „tupeist” în ale exprimării sinelui. Cam aici este proiectată gestica scrierii romanului Recurs la joc secund, carte la care tin foarte mult, care a fost „apoi lansată” si la Concursul Editurii Univers din 1998,, apărută, în cele din urmă, la Editura Axa. Prin proză creatorul comunică mai direct cu cititorul, romanul ia forma unei confesiuni ciudate pe cînd poezia loveste direct în inimă, născînd emotii, trăiri nelocalizabile, frisonînd întreg sufletul.
Scrii frecvent critică. Pe cînd o carte de critică?
Nu stiu dacă ce scriu este critică literară, consider a fi doar simple opinii sincere despre anumite cărti, mai bine zis atitudini si luări de pozitie fată de noi aparitii editoriale. Nu mă pot considera un proiectant de concepte critice si-un „manipulator” de evaluări obiective, viata literară este o stare fluidă, timpul o solidifică. Am într-adevăr cîteva sute de pagini de „critică”, sper să vină si vremea lor, să respire într-o carte.
Există prietenii în lumea scriitoricească? Care îti sînt prietenii si care inamicii din această atît de inconstantă, mereu fluctuantă lume literară?
În lumea scriitoricească există convulsii, dar nu răutăti malefice, există replici dure, dar nu înjunghieri pe la spate, există inconstantă afectivă, dar nu trădare ieftină. Am foarte multi prieteni din toate zonele tării.
Inamicii, precum îi numesti tu, nu cred că am prea multi, cu sigurantă există, deocamdată sînt discreti, nimeni nu-i ia locul nimănui în literatură, dacă ai puterea si talentul să-ti personalizezi spatiul dat de Dumnezeu, bine, dacă nu, atunci te absoarbe anonimatul si gata. De multe ori dusmanii pot avea rolul unor fermenti spirituali devenind răul cel mai necesar creatiei. Din cînd în cînd ar trebui să-i căutăm, să-i provocăm să ne irite.
Ce aparitii editoriale, semnate Lucian Alecsa, se anuntă în timpul relativ apropiat?
Mă întrebi de aparitii editoriale. Am scrise la „sertar” un volum de versuri si un roman. Sper să apară anul acesta, dacă nu, nu-i bai, sînt pregătite să astepte, nu conservă un anumit timp si nu localizează un anumit spatiu geografic expuse intemperiilor, asa că nu există pericolul alterării, pot doar să cîstige în arome.
Cîteva opinii despre poezie si suflet, tema acestui număr.
Poezia este o formă de comunicare cu diversitatea, este proiectia revelării în corporalitatea cuvîntului lumesc si stă în vecinătatea rugăciunii. precum cuvintele sfîntului tîsnesc din inimă, ca vibratie a întregii fiinte, asa si poezia, angajează si exprimă sufletul creatorului în intimitatea comunicării cu Dumnezeu. Unii n-o recunosc, asta e cu totul altceva, e un refuz pur lumesc. Nu sînt de acord cu poetii „programati”, initiati profesional (în laboratoare bine dotate, cu ultimele noutăti poetice si pusi să dezvolte proiecte lirice cu zmei, zei si pigmei. Cuvîntul trebuie lăsat să se manifeste în sălbăticia sufletului, nu domesticit si ajustat după anumite mode, doar biciul trăirilor să-i sfichiuie „iesirile”. Pentru unii cuvîntul devine cobai, este supus zecilor de experimente, artificializîndu-l total. „Obligatia” fiecărui poet este să-si afîneze zilnic „patul germinativ” din adîncul sufletului cu ideie si credintă, poezia acolo rodeste.
Cîteva cuvinte despre revista „Poezia”.
Revista „Poezia” consumă numai poezie de mare calitate, iar director si fondatorul acestei publicatii operează numai cu laserul asupra continutului.
Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON
