Lucian ALECSA
Vis carnivor
Pînă nu demult îmi plăcea să mă trezesc cu ultimul vis sub pernă
îl trăgeam cu multă atentie de pe pupilă
îl scăldam prin lacrima diminetii ca trecîndu-l prin toate mirodeniile
lumii
îi crestam cu briceagul o mică fereastră să respire în voie
cei intervievati de îngerul meu păzitor
în miezul inimii îmi înfigeau ochii lor
hrănindu-mă cu stropi de genune
dezghiocam fiecare lume ca pe niste păstăi de fasole
însiram pustiu după pustiu pe abacul de oase
îmi plîngeam de milă
mă purtam în spate pe mine
apoi pe mine, pe mine, pe mine
ca-ntr-un ritual satanic
în fiecare celulă se fosilizase cîte o vesnicie
atingeam fără probleme
atît silabisirea vietii cît si duhul apocalipsei
De cînd cu visul ăla carnivor dosit de tata în cămară
să scape de soareci si păianjeni
ce m-a speriat de moarte
nu mai suport să număr cai verzi pe pereti
prefer să-i spînzur de tavan
să le decupez forma si să mă pierd cuminte
în groapa comună din mijlocul cerului
unde-si duc somnul de veci visele mele trăite si cele netrăite
mii de capete ce-mi poartă mecla
mă adulmecă cu dispret
ca pe un hoit
tatuîndu-mi mici demoni de-a lungul sufletului
din trei în trei vieti
Asa ca prin vis îmi zic:
„bătrîne, scrie-ti testamentul cît mai repede
în spatele tău e un zid
un imens zid invizibil
poti să-ti folosesti drept pană întreg trupul
atentie, să nu te pierzi în amănunte
există pericolul să treci dincolo
fără să te atingi, să te simti
acolo creste mereu un alt suflet
ce imediat te va încăpea
ca pe ceva nou
supunîndu-te la o altă trudă”
Cerul miroase tot mai mult a var
Cerul miroase tot mai mult a var
s-au turnat tone de var nestins
pentru dezinfectie
încetul cu încetul s-au stors suflete negre, suflete gri, pînă
la suflete albe
a dat albastrul în clocot
fierb visele si gîndurile noastre la sute de grade Celsius
se dezintegrează trăirile
inimile pocnesc ca niste baloane pline de rumegus
Misc cu atentie luna ce miroase
tot mai mult a mucegai
stă în aceeasi pozitie din vremea bunicului
c-un singur deget o scot de pe orbită
în locul ei cresc imediat copaci cu rădăcinile-n cer
parcă ar fi tevi de esapament
evacuînd broboane de transpiratie divină
C-un burete absorbant de legende
curătă soarele de vesnicie
dispare în negrul de sub unghii
montez în locul lui un reflector c-o lumină curcubeică
să revolutionez întreg plutonul de sori
În numele lui Hegel nu suport noutătile
am ameteli în zona singurătătii
ar trebui să mă doară cerul gurii
de atîta barbut de cît s-a jucat de neastîmpăratele cuvinte
se împleticesc drogate prin salivă ca personajele lui Dostoievski
S-a mizat mult pe foc ca agent purificator
dar n-a fost de ajuns
Noapte de noapte curăt frumos dintii adevărului
torn mortar prin toate incertitudinile
fac manichiura si pedichiura Mortii
doar, doar se va rotunji pămîntul perfect
Mi se sopteste din zona toracelui
unde se zbate o somptuoasă javră :
„aveti nervii rosii de asteptare
ticăie minciuna prin vene
transformînd pulsul în glas de mistret
suflul exploziilor celulare
zbîrceste pînă si sufletul dracului
ia în căusul palmelor cele două trei
esantioane de nemurire de douăzeci si patru de carate
si dispari sub spuză”
Îmi torn cu atentie carnea pe cruce ca pe-o tencuială
misc cerul usor spre stînga
umerii, mîinile, picioarele mă strîng tot mai rău
cade sîmbăta peste mine ca o lespede
mi-e foarte cald
s-au turnat cîteva tone de var pentru conservare
spoitorii de vieti trăite îmi fac respiratie gură la gură
înfig un tub în inimă să tîsnească veninul
mi se ridică si-o statuie de lut
ce-mi reanimează ultimele cuvinte rostite în somn
decupează si gîndurile de pe foitele de viată
uitate-n tabacheră
inima mi se slefuieste cu hîrtie sticlată
Totul pare perfect
cu sufletul supt si palid ca mîncat de vărsat de vînt
fortez trecerea prin nisa dintre vieti
e cu neputintă de pătruns
ziduri de gheată se prind de oase
par o inflorescentă carnală
cu mii de lumi îmbobocind
pe alte si alte întrebări
fiecare strigăt înfrigurează cerul
ce-i tot mai negru si împutinat.
Surd de fericire
Si acum am regretul că după prima dragoste
am îngropat inima la trei metri sub pămînt
usor, usor a prins rădăcini
a avut timp să viseze în tihnă tot viitorul
să-si încarce cu viata afînată noua formă
în locul lăsat liber
am căzut eu fărîmă cu fărîmă
mai întîi carnea, oasele, apoi gîndurile cu venele si arterele
a fost mai greu
erau pregătite oricînd să mă lege burduf
să mă arunce între măruntaie
să mă hrănesc cu resturi deja digerate si vise visate
La treizeci si trei de ani
din inimă a crescut un nou trup
nu prea vînjos dar foarte drept
Gîndurile si le tine dosite sub pulpa noii inimi
ca piersica sîmburele
visele i-au rămas plantate în cer germinînd doar în zilele
însorite
Ploaia i-a ruginit părul si barba
s-a mutat foarte aproape de mine
să-l apăr de intemperii
nu-i bai, la nevoie îi tin si umbrela
din umbra mea creste un falnic stejar
la nevoie poate să-si facă adăpost înăuntru
De ceva nu-i multumit totusi
mă ciupeste de obraz
nu-i înteleg gestul
mai face un pas
e gata să mă dărîme
mă aventurez să-i tin piept
dar trece prin mine ca printr-o usă larg deschisă
în urma lui urlă un lup hămesit dă să muste
coltii îi rămîn înfipti ca o furcă în zemoasa noapte
de mai
licurici cu piciorusele aprinse se năpustesc ca o pilitură direct în
orbite
antrenînd un stol de imagini netrăite
spre fruntea lunii
Trăiam un moment de adîncă fericire
sentimentele exhibitionau la pătrat
emotiile doborau recorduri la triplusalt peste vieti
n-a durat mult
primele cuvinte le-am rostit în ecou
glasul sucomba în saliva din gura unui tunel
ce traversa nepăsător ziua de la răsărit la apus
ideile jucau sotron si baba oarba în tubul acela pîslos
blocînd uneori respiratia lumii
pămîntul si cerul se învineteau, horcăiau
gata să intre-n colaps
Numai mie îmi cresteau inimi peste tot
prin gură, prin nas, pe la subtiori chiar si pe suflet
toate băteau în acelasi ritm
asa am rămas surd de fericire.
