Lirică Hispanică
 

Vicente ALEIXANDRE






 Versurile lui Vicente Aleixandre nu viazã – cu toatã bogãtia imagisticii lexicale – din obscuritatea miturilor si magia strãinã de lume a cuvîntului, ci dintr-o întîmpinare a aproapelui, din întelegerea dintre ei. Modalitatea poeticã tîrzie a poetului se caracterizeazã prin laconism si densitate, fãrã de-a încifra, purtate de un sentiment imnic, fãrã a aluneca în sentimentalism. Transpunerea s-a fãcut din unul din ultimele sale volume de versuri, intitulate sugestiv Poemas de la consumacion. (andrei zanca)


curs
a recunoaste nu înseamnã cunoastere.
Cel care trãgînd cu urechea a învãtat, care a suferit ori a degustat
Cel care s-a stins în singurãtate.
Toti acestia merg ori se grãbesc, însã ei merg lent
    Mereu
în iutele vînt, care-i atrage acolo.
înoatã împotriva curentului, se retrag însã
si purtati de apã, în vreme ce
    se strãduie în susul ei
sosesc cu spatele la vãrsare.
Este finalul definitiv, în care se mistuie.
Mare liberã, marea obscurã în care se odihnesc.


Fãrã credintã
Ai ochii negri
Lumini lucitoare, promitînd întunericul.
O, cît de certã îti este noaptea
Cît de incertã îndoiala mea.
Zãresc în adînc lumina si însingurat
    Cred.
Însingurat, deci existi. Existenta înseamnã a trãi
    în oarbã cunoastere.
Fiindcã întunecos te apropii
Si în ochii mei este urma
Mai multei lumini, iar luciul ei nu este cel
    Al vederii.

Nu lucesc, fiindcã au aflat.
A afla înseamnã a recunoaste? nu te recunosc si
    Stiam.
A afla înseamntã a încuraja cu ochii deschisi.
Sã te îndoiesti…? Cine se îndoieste, este. Doar a muri
    este o stiintã.
Ceva soseste piezis
Tineretea amãgeste
Cu cuvinte iubitoare de adevãr. Apoi urmeazã faptele,
actiunea, vãzduhul: un joc al înfãtisãrii. Neasteptatã, doar
    luna

a primi ceea ce primesti este un cuvînt gol.
Este acelasi si altfel.
Fiincã aerul este si mai sãlbatic întretãiat
De acest vînt, si este totusi
    Acelasi
Si un altul.
Nimeni nu-l zãreste, si el poartã
Cuvinte, voci, seminte.
Raze de luminã, amintiri.
Rãmãsite ale oamenilor cocîrjati.
Ori putina lor cenusã.
Nimic nu este vizibil: este acelasi. Cei vii
    respirã,
cînd adie, si ignorat este el
unde se hrãnesc din vocea lui.


Ea nu o cunoaste
Tineretea nu o cunoaste, de aceea dãinuie si
    Dureazã în continuare.
încotro vã îndreptati? Si suflã vîntul, trece
de cei grãbiti, care se învîrt aproape în cerc si cu
    vîntul, cu vîntul
usor sã pãsesti de-a lungul mãrii: piciorul în spumã.

Sã trãiesti. Sã trãiesti înseamnã a fi tînãr si nimic mai mult.
Ascultã, ascultã… însã sunetul tãcut
Nu se lasã recunoscut
Decît pe buzele tineretii.
în sãrut îl auziti. Doar ei
cu auzul lor ascutit
o pot auzi.
rosie, sãrutatã carne de fruct, pe care vorbind
    o modeleazã.

chipul în spatele sticlei
(privirea bãtrînului)

ori tîrziu ori curînd ori niciodatã.
însã în spatele sticlei acolo chipul rãmîne
    consecvent
lîngã florile naturale se aratã aceeasi
    floare
ca si culoare, obraz, rozã.
în spatele sticlei este roza mereu rozã.
însã nu miroase.
Ea însãsi este tineretea îndepãrtatã.
însã aici nu este auzitã.

Doar lumina pãtrunde prin sticla virginã.


Tu astepti
Un oras în adînc asteapã un vînt.
Tu pleci cu el. Cine vede, se însealã.
Cine nu priveste într-acolo, recunoaste.
Prea mult privit a fost luminã: orbi ochii tãi.

Taci. Umbrã pãseste în fatã. Este orasul zãcînd încã
în somn mai adînc.
Pulbere noptatecã si ochi
Ochi în aceastã obscurã ceatã, sus noaptea
Taci. Chiar si singurãtatea care s-a întins oleacã,
doare. Singur, gol
astepti.


Plouã
În aceastã dupã-amiazã plouã, si plouã
cu imaginea ta limpede. În amintirea mea se deschide
    ziua. Ai pãsit în ea.
Nu aud. Memoria îmi dãruie doar
    Imaginea ta.
Doar sãrutul tãu ori ploaia cad
    În amintire.
Plouã cu vocea ta si plouã cu tristul
    Sãrut
Adîncul sãrut
Umezitul de ploaie, sãrut. Buza, umedã.
Umedã de amintire plînge sãrutul
Din cerul cenusiu
Care este delicat.
Plouã iubirea ta si îmi udã memoria
Si cade si cade. Sãrutul
în adînc, cade. Si cenusie încã mereu, cade
ploaia


poetul îsi aminteste de viata sa
    „a trãi, a muri, a dormi. Poate si a visa!”
                        Hamlet
Iartã-mã: am dormit.
Si a dormi nu este a trãi. Pace omului.
A trãi nu este a ofta ori a presimti cuvinte, care
    Ne vor mai trãi.
Sã trãiesti în ele? Cuvintele mor.
Frumoase sînt, cînd sunã, însã ele nu
    Dureazã niciodatã.
Astfel, aceastã noapte luminoasã. Ieri, în zori
Ori cînd ziua împlinitã îsi întinde ultima
    Razã
Si poate îsi atinge fata.
Cu o pensulã de luminã îti închide ochii.
Dormi.
Noaptea este lungã, însã deja trecutã.

Pestera noptii
Priveste-l. În vreme ce te sãrut, o spun. Priveste-l
în aceastã pesterã obscurã, priveste-l, priveste-l
sãrutul meu, ultima mea obscuritate, care
    în definitivã
noapte
îti acoperã zorii luminînd.
Care neagrã se iveste si drept soare anuntã în mine
Un alt adevãr. Pe care tu, neîntemeiat
     Nu-l recunosti.
Din fiintarea voastrã îmi vine sfintenia, cu totul
De la voi, zorii mei aducãtori de moarte
înfiripîndu-se ca noapte.
voi, noptãciunea mea, luminã-mi sunteti
orbindu-mã.

Prezentare si traduceri de Andrei Zanca
 


Home