POEZIE FRANCOFONĂ
POEZIE FRANCEZĂ
Traduttore – traditore
sau Întrecerea cu originalul
de pe coordonatele limbii ROMÂNE
Se spune că există o etică a traducătorului cu datoriile si virtutile ei.,,Traducătorii nu au cerut si nu cer vreun certificat de legitimitate” spune H. Jaquier. Atâta vreme cât ei se apleacă asupra textelor poetice cu răbdarea si migala slefuitorului de diamante, cu pasiune si competentă, nici nu au nevoie de un asemenea certificat.
,,De la Cicero sau Sf. Hieronim, până la Benedetto Croce, trecând prin Bude, du Bellay, Montaigne, Montesquieu, Rivarol si altii – multi au fost aceia care le-au refuzat acest certificat, dar tot fără efect”.
Traducătorul trebuie să abordeze munca sa asupra textelor cu probitate, fără a escamota greutătile si a-si ascunde esecurile; cu modestie, împăcându-se cu gândul că traducerea literară este o muncă de aproximatie, iar versiunea sa – mai mult o cale de apropiere către operă oferită cititorului; cu mândrie, convins fiind că va putea contribui prin munca sa migăloasă la desfătarea sufletească a altor semeni, de pe alte meridiane poate, deci la apropierea morală a mai multor popoare. Având încredere în puterile lui si în resursele inepuizabile ale celor două limbi, pe care le mânuieste, ,,traducătorul un trebuie să se lase tulburat de verdictele pronuntate de unii lingvisti, nici de ,,sirenele absurdului” cu armonioasele lor tânguiri despre angoasa inefabilului ori despre esecul final inevitabil al limbilor”. Prin creatia sa (de gradul al doilea) acesta va da o sansă în plus literaturii nationale – vitregită, în cazul nostru, de faptul că limba română un este o limbă de circulatie universală – să se afirme în lume, să intre în circuitul international de valori.
Între pozitiile extreme, ireductibile, care se înfruntă de două mii de ani încoace: ,,Nimic nu este traductibil” – fiecare limbă reprezentând o viziune a lumii care nu poate fi comunicată în afara acestei viziuni – sau, dimpotrivă: ,,Totul este traductibil” – datorită universalitătii spiritului uman, practica traducerilor s-a străduit si continuă să-si perfectioneze, să-si afineze uneltele, să răspundă si să corespundă imperioasei nevoi a oamenilor de a se cunoaste între ei – peste meridianele spatiului si ale timpului – fără iluzia perfectiunii dar si fără paralizanta teamă a zădărniciei.
Atunci când este vorba de traducerea literară în genere si de cea de poezie în mod special, operatia se complică, până la a deveni deseori inoperantă. Cuvintele un izbutesc, decât în parte, să spună ori măcar să sugereze ,,acelasi lucru” într-un alt cod lingvistic. Călcăm pe tărâmul fugarnic al aproximatiei si deci al arbitrariului. Dar, ,,limba română – cu resursele sale aproape nemărginite, cu flexibilitatea ei sintactică, cu caracterul primitor al lexicului ei, îmbie la îndrăzneli.” Cunoasterea desăvârsită a celor două limbi, familiarizarea cu autorul pe care-l tălmăcesti, afinitătile native sau elective, sensibilitătile apropiate, toate acestea sunt corective, dar problema traductibilitătii rămâne una dintre cele mai patetice aventuri ale spiritului uman.
2
S C H I T E A U T U M N A L E
ÎN CARUSELUL ANOTIMPURILOR
Antoine-Vincent ARNAUD
(1766-1834)
LA FEUILLE/ FRUNZA
De la tige détachée,
Pauvre feuille desséchée,
Où vas-tu ? – Je n’en sais rien,
L’orage a brisé le chêne
Qui seul était mon soutien.
De son inconstante haleine
Le zéphyr ou l’aquilon
Depuis ce jour me promène
De la forêt à la plaine,
De la montagne au vallon.
Je vais où le vent me mène
Sans me plaindre ou m’effrayer,
Je vais où va toute chose,
Où va la feuille de rose
Et la feuille de laurier....
* * *
De tulpină dezlegată,
O, biată frunză uscată,
Und’te duci? – N-am nici un gând
De când viforul mi-a frânt
Pomul ce mă sustinea.
Cu suflarea sa ciudată,
Vântul de la nord mă poartă
Din pădure – la câmpie,
De la munte – în vâlcea,
Unde vântul mă îmbie.
Nu mă plâng si nu mă tulbur,
Merg unde mă poartă soarta,
Unde-i frunza rozei, moarta
Dar si frunza cea de laur....
Versiunea în limba română : Constanta Nită
H. Jacquier, Babel, mit viu ( Aporiile traducerii poeziei), în ,,Secolul 20” 1965, nr. 1, p.160.
Henri Jacquier, op. cit., p.160.
