GLORIA MILEI
 

Am iubit piciorul pe cînd nu stiam cã este
picior si
pielea mîinilor am iubit-o
pe cînd
nu stiam cã seamãnã cu frunza scrumitã
de cactus,
am iubit inima, Doamne!, sãrea printre
coaste ca un paralitic
ca o broascã
electrocutatã usor cu douã rãdãcini de
mentã
cu douã fire de muzicã
mi-am muscat limba si am vãzut cã este bunã
mi-am înghitit lacrimile
pãreau seminte de ochi
aripi de ochi atît de grele cã se scufundau
imediat în arterele prin care se duc zi si noapte
iluziile din lume
si atunci am întîlnit primul om
o arãtare
ca soarele care iese dimineata din nisip scuturîndu-si
panglicile colorate din pãr
dupã ce s-a împreunat
cu toate dobitoacele
viclean ca piramidele care
ademenesc moartea cu misterul lor
si i-am strigat:
glorie milei!
i-am strigat: cum legi douã constelatii de stele din sînge
cu venele astea sîrmoase?
cum chemi ploaia
dacã nu stii decît numele
apei cu viermi din cãusul lunii?

Cum se spune la copac?
Copac!
Cum se spune la iarbã?
Iarbã!
Cum se spune la apã?
Apã!
Cum se spune la vin?
Vin!
Cum se spune la mînã?
Mînã!
Cum se spune la gurã?
Gurã!

(Si mai tîrziu, asezati ca sãlbãticiunile
sãtule pe mormanul de carne zdrentuitã
care ar explica de ce disperãrile fragede sînt subversive:)

Cum se spune la viatã?
Tramvai!
Cum se spune la moarte?
Tramvai!
Cum se spune la iubire?
Tramvai!
Cum se spune la timp?
Tramvai!
Cum se spune la uitare?
Tramvai!
Cum se spune la rîs?
Tramvai!

Buuun! Recapitulãm. Cum se spune la dinte?
Pîine!
Cum se spune la tristete?
Cercel!
Cum se spune la destin?
Prizonier!
Cum se numeste omul care tîrãste pustiul dupã el?
Lunã!
Dar cel care nu mai are nici un nasture la piele?
Steag!
Dar cel care se duce?
Pescar!

Gloria milei gloria milei gloria milei
sic transit gretos ca verbul trezit
ca pasta albicioasã
în care înoatã diamantul
care n-a strãlucit niciodatã pentru adevãr
de cînd cuvintele au ajuns sã fie folosite
în locul pîinii nici bratele crucii nu mai
îmbrãtiseazã pe nimeni
o rugãciune
capãtã forma trupului
la capãtul ei stiu:
toatã viata ti-e datã ca sã tai gîtul unei lebede.

Gloria milei gloria milei gloria milei

dacã nu risti nimic poti cîstiga
la roata norocului în bîlci
aceastã lampã cu crampe
aceastã dupã amiazã cu subsolul inundat
acest demon pe care încaleci
si pleci la piatã
e foarte important sã nu întrebi de ce
providenta are douã mîini scurte
ca de copil. o aud cum bate excitatã
în preajma unui cîntec care e despicat metodic
de o aripã de fluture
tot universul e fãcut felii, felii
prima tãieturã e dificilã
aripa se ascute cu fiecare ranã
devine atît de finã cã dispare
în despicãtura
care se repetã la nesfîrsit

Glorie milei glorie milei glorie milei

secunde cu zgîrciuri arunc frumusetii
sã mã lase sã trec
ochi pentru dinte
moarte pentru noptile cu stele puhave de nemurire
dinte
pentru lacrãmile pe care patineazã un duh
si carnea mea o arunc frumusetii
o rup bucatã cu bucatã de pe oase
oasele chiar le sfãrîm
si i le pun dimineata
în cale momealã sã-mi spunã, doar sã-mi spunã
atît
dacã merit tot ceea ce risipesc
dacã nu cumva la un moment dat cartilajele visurilor
se vor întãri atît de tare
încît voi rãmîne întepenit între douã lumi
ca Dumnezeu
încîlcit între firele de hulã
între ferestrele care se scuipã
cu toate culorile vii
cu toate cuvintele moarte

8 decembrie 2001
 

UN MILION DE MOTIVE PENTRU CARE NU POT MURI ACUM

Nu poti muri tot timpul uneori e chiar desertãciune moartea
în fata tristetii nedefinite stau cîteva dileme
ca niste mirese care s-au îmbrãcat prea devreme sau
prea tîrziu în asteptarea mirelui

Nu pot sã mor acum am promis vãduvei lui
Fernando
oarba din port
cã am sã-i povestesc cîte ceva
despre ultima zi a sotului ei cum a zburat cu vaporul în cer
am sã-i descriu culorile
si ea le va simti dupã miros
rosul miroase a miez de cartof mustind de amidon,
galbenul miroase a minereu de extractie lunarã,
albastrul miroase a urinã de inorog
sau a sudoare de schiop care se chinuie sã treacã marea visînd,
cafeniul miroase a brat de copil care se apãrã
de tot ceea ce nu cunoaste,
movul e culoarea unei dorinte care n-a vrut sã ia chip
iar verdele, ei!, numai verdele are mirosul sîngelui
fericitului Fernando care cãlãreste nourii
asa cum o biciuia pe vãduva lui de azi
sã treacã moartea cãlare
ea trebuia sã facã doar
i-ha!
si ea fãcea:
i-ha!

Am de reparat, de asemenea, umbrela. Trãim într-un tinut
ploios, o binefacere de altfel, ascuns în spatele perdelei
ascult cum neantul intrã în lumea noastrã strop cu strop …
Practic nu am nevoie niciodatã de umbrelã ea e mai mult
o circumstantã pentru ploile pe care le-am ratat.
De asta am sã-i si spun reparatorului de umbrele
care o adapteazã de fiecare datã sezonului
ca un acordor de darabane de stropi
cã nu putem muri tot timpul
nu poti banaliza moartea
e totusi cãmasa noastrã
e totusi biserica în care
am vãzut îngerul înlãntuit cu o floare

Cred cã am descoperit si ultimul argument al teoremei
numerelor frumoase care i-a înnebunit pe matematicieni.
Pe baza ei s-au construit piramidele
pe baza ei vasul de lut se îndrãgosteste de apã
si cifra unu se sãrutã cu cifra doi
vaporul uitã marea în port
meteoritul se scufundã în pîntecul femeii …
Nu pot sã mor pînã cînd teoria numerelor frumoase
nu va mîna cuvintele în pestera în care a fost zãmislit
desertul care inspirã neputintei noastre
o cale

Nu poti muri tot timpul uneori e desertãciune moartea …
Poti sã mori iubind? Cine sã moarã dacã dragostea
e o multiplicare de vieti de chipuri în fiecare clipã
mii de fete ale aceluiasi om lunecã un carusel
care risipeste pentru a limpezi în jur o aglomerare
a aceleiasi fiinte
Poti strivi cu palma izvorul unui fluviu?
Poti speria porumbelul de hîrtie care duce vestea
cã pãmîntul va primi un nume nou?
Poti sã scoti din fierbinteala pieptului sãmînta unui cîntec?
S-o sameni
s-o uzi
sã-i separi mireasma de floare
si într-o noapte cineva
sã joace pe frãgezimile ei cu tãlpile goale …
Ei, si de asta eu nu pot sã mor!

Am fost plãtit cu ora ca sã trãiesc.
Am fost plãtit în avans.
Mi s-a zis: Du-te si trãieste si tu
o neputintã,
trãieste si tu o bucatã de lunã,
o prãpastie plinã de drumuri abandonate
trãieste si tu un ghetar care se sinucide
trãieste un continent o mare o stradã
o fîntînã o mascã dupã petrecerea tragediei
trãieste despãrtirea de femeia pe care
n-a cunoscut-o nimeni vreodatã
nu are nimic din despãrtirea grãbitã
la un colt de stradã
e mai mult o sfîsiere de piele cortina
din dreptul inimii
esti plãtit sã trãiesti punctual
ca un functionar al sortii
esti plãtit sã-l treci pe orb noaptea lui
esti plãtit sã crezi promisiunea pãsãrii cîntãtoare
trãieste intersectiile cuvintelor
pentru o orã fii chiar silaba
dintr-un cîntec pe umãrul cãruia am plîns cu totii
probabil cã se întîmpla într-un film prost
si era un cîntec ca un pahar
de rachiu într-o garã …
Cine-l poate concedia pe functionarul sortii?

Trebuie sã potcovesc melcii.
Trebuie sã învãt apele sã rosteascã încet silabisit
numele pe care le-am dat.
Trebuie sã-mi tocesc ghearele în carne.
Trebuie sã sãrut o prãpastie.
Trebuie sã fãrîmitez un strop de rãbdare
cu un ciocan greu greu …
De asta nu poti muri tot timpul uneori e chiar
o desertãciune moartea
în fata tristetii nedefinite stau cîteva dileme
ca niste miri care s-au îmbrãcat prea devreme sau
prea tîrziu în asteptarea miresei …

(30 - 31 decembrie 2001)