Poet, eseist, traducãtor.
Kamel-A-El Amiri s-a nãscut în anul 1935. A absolvit limba si literatura francezã la Universitatea din Bagdad.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din Irak si al Uniunii generale a Scriitorilor Arabi.
Desi a publicat constant în periodicele literare din tarã si din strãinãtate, nu si-a adunat niciodatã versurile proprii într-un volum. A tradus foarte mult, îndeosebi din literaturile francezã, italianã si românã: Primul consul francez la Bassrah; Gabriel Garcia Marquez, Dragostea în vremea holerei; Gabriel Garcia Marquez, Cronica unei morti anuntate; Umberto Eco, Numele trandafirului; André Breton, Nadja; Marin Sorescu, Matca (în colaborare cu George Grigore); Eminescu, Poeme lirice; Antologia poeziei românesti (în colaborare cu George Grigore); Margaret Duras, Ochi albastri, pãr negru; Jacque Prévert, Cîntecele lunii mai etc., etc.

ÎTI SCRIU

Îti scriu dintr-o tarã mai depãrtatã,
La miezul noptii aripile pãsãrilor albe
S-au strîns peste întuneric.
Ele au ascuns perlele sub tronurile lor.

Îti scriu de pe malurile a douã fluvii
Ce curg prin vinele mele ca un alai nuptial,
De-acolo de unde orbecãiesc printre griji
Cu visul meu sfîsiat de-o azurie desfãtare,
Cu vîntul cersetor ce aleargã pe uliti.

Voi pleca sã vînd ce-a mai rãmas din cãrtile mele
Pentru a putea sã înalt pe pãmînt o noapte de liniste.
Pe pãmîntul ce se roteste
Iar noi ne rotim o datã cu el,
Pe pãmîntul pe care-am rãmas ca un soare de lacrimi.
Iubirea, moartea, rãzboiul
Sînt niste coline ce fug în nebunie si în uitare.

Rîndunelele sînt aceleasi -
Ele nu fac altceva decît sã tulbure mizeria.

Iatã-mã. Eu am vãzut de departe decizii si vinovati,
O lume strãlucitoare peste frunzele de pe pãmînt,
 Peste frunzele vestede.
Am vãzut goale hîrtii si sperante zadarnic smerite
Si orase ale cãror strãzi nu mai au somn,
Am vãzut pãmîntul cum se sfarmã în propriu-i surîs,
Si o stea umbrind sub pragul vestigiilor unei
   tabere de campanie,
Am vãzut ultimii dansatori exultînd de plãcere,
Pe paturi ale cãror asternuturi de sticlã
Ascund comori în oglinzile goale.
Dar eu le-am vãzut doar reflectarea
Ca niste obosite vapoare,
 ca niste insule nelocuite,
Ca o femeie beatã care nu-si mai aduce aminte de numele ei.

Existã ruine ce cîntã,
Var care si-a pierdut culoarea;
Timpul trece la fel cum si vine.
Îti scriu dintr-o tarã mai depãrtatã,
 Dintr-o ultimã ramurã,
 Dintr-un ultim copac.

Eu stiu bine cã m-am dus în pãdure fãrã topor.
Pe o colinã plimbîndu-te singurã
 ascunzînd un soare adevãrat,
 Tu ai fãcut sã licãreascã iubirea precum o floare.
Eu îti scriu despre ceea ce nu stiam
 Si despre ceea ce nu as putea sã vãd.
Îti scriu despre un plînset mut, bogat ca o ploaie,
Despre o mãretie în tipãt,
Despre o trestie ce hoinãrea în propriul ei suierat.
Îti scriu despre tinere fete
Care au ajuns vãduve
 Înainte de a fi cãsãtorite,
Despre femeile mãritate devenite orfane
 Într-unul din rãzboaiele banilor.
Îti scriu:
Iatã drumurile rãtãcitoare,
 Cheiurile au fost obosite
 De îndrãgostiti.
 Cãrtile promiteau aidoma
 Plînsului hohotind
 În grai.

Iatã-mã, aud urletele unei fiare sãlbatice -
Aceste urlete, cred, erau ale mele.
În capul meu
 Se afla un ostrov imens
 Plin de miraje.
Îti scriu despre iubirea ta.
Care, pe îndelete, se strecoarã în mine
Simplu ca bunã-ziua.
 

ALAIUL GLASULUI UNEI CHITARE

Cîntãretii-au uitat de chitarele vîntului
Agãtate pe albii pereti.
Ei s-au dus la gala unui hazard efemer
la ceea ce a mai rãmas din fãrîmele prieteniilor.
dar un porumbel gulerat a trezit multimi de iluzii -
În mijlocul tîrgului de vineri
El a vestit cã iubita a fost o pasãre verde cu patru aripi.
Iar ceea ce rãmîne din strigãtul unui vînzãtor de moristi
E mireasma de mentã;
 O aducere aminte a brãtãrilor,
 O absentã si un ecou
 Se culcã pe spuma-asteptãrii
Aici unde nu-s decît masca si roza odaie,
Aici unde ciocîrliile se duc spre banchetele mantiei,
Aici unde literele cãlãtoresc -
dar o întrebare tîsnea licãrind
Într-un felinar, cu o plãcere metalicã.
 Desfãcea bratele -
 Cine era el?
 Cine era el?
Se spune cã el venea sã ascundã un rîs nebun si pietros
Pe o cîmpie de piatrã.
Se spune cã el venea sã aducã poemele
 Pe malul de rîu.
Valuri de tandrete se rãsfirau
 În iarba de glasuri
 Si el a zis: Bunã ziua!
Se spune cã el venea sã aducã promisiunile -
 Alaiul sãu pe o stradã plinã
 De cîntecele unei chitare pierdute în ceatã
Dupã ce dãltuise în inima mea
 Ecoul unei absente iubiri
 De la capãtul dragostei.
 

CUVÎNTUL

Pãmîntul
 Asudã de sîngele ce vãlureste
 Si curge pe drumuri
 Prin praful anilor.
 Fata lui
 Ne recitã tot
  Ceea ce s-a întîmplat
  Prin neguri de veacuri
  Care au lãsat numai urme
  Urmele ce ne vorbesc
  Despre întelepciunea
  Unei iubiri,
  Despre ideile în privinta tristetii
  Si a sperantei.
 Dar cãrtile sînt pline de visuri,
  Inimile sînt pline de necazuri,
  Si buzele pline sînt de cuvinte.
 Draga mea, te rog, sã calci mai usor
  Pentru cã fata acestui pãmînt
  Chiar din aceste trupuri e întrupatã.
 
 

UN ÎNGER

În ochii tãi un înger si un surîs
Îmi dau o sperantã.
El îmi învie o amintire din copilãrie -
Umbra ta avea culoarea sîngelui tãu.
Cînd eu în noapte plîngeam,
El venea de departe.
Dragostea ta se-nfãsura într-un vãl.
De la fereastrã o vãd
Ca pe un foc care se-aprinde
În adîncul inimii mele.
Eu plec si mã-ntorc zi si noapte
Ploaia
 mã îmbãiazã-ntr-o iubire amarã,
Dar te simt aproape de mine.
În trupuri
 stã bucuria.
 
 

“T”, de la timp

Pe litera T, de la timp,
 eu mã sprijin
Sub lumina de lunã
 care scapã semnelor zodiacale.
Apoi te poftesc
 la masa strãmosilor
 sã refacem o anume imagine.
Acum cînd îmi pare cã semeni cu semiluna,
Acum cînd semeni cu mãrgãritarul stelar,
Pe albul hîrtiei
 eu te poftesc.
Dansînd, pe umeri te port.
Încerc sã fac spuma mãrii sã vorbeascã,
Iar dragostea ta pe buzele mele
  descojeste absenta.
De cîte ori sub fereastra ta ajungeam,
Priveam lumina la lampa iubirii.
Mã sprijineam pe litera “T” de la timp
 asteptînd ca mîna sã batã-n tenebre
 pentru a descoperi culoarea.
Glasul se-ncumeta sã se apropie
De fluierul privighetorii rãnite
Sub geamul tãu, dragostea mea.