Sorin ANCA (infectie)
Cuvintele parcă nu mai au gură
desi muscă fără de răgaz
cu mii de dinti din auz,
din tăcere si din sfîrcul
cel de mamă al poemului.
Viitorul s-a-nhăitat cu cîinii
si ne latră, si ne muscă
cu chimici si atomici dinti
si nu mai sînt scuturi
si nici oglinzi
în adîncul cărora să te ascunzi,
si craniile cresc fără-ncetare pe umeri
si-n bezna această
oarecum tot mai plină de sens.
Iată-ne metafore-n destrămare
si suprasaturate de propriu-le elixir
si luna, ah luna, cea răscoaptă
si oglindită-n lac
cum o complacem
într-un neînsemnat fapt divers…
(corpul în spirală)
îmi manevram umbra spre centrul
celei mai posibile amiezi însorite
de parcă toată identitatea
mi-ar fi fost deodată în mare pericol
în drum spre pămînturi
sîrme ghimpate-mi sfîsiau
cărnurile trupului
ele însă se multiplicau mereu înainte
mereu cu-n pas înaintea înfrîngerii
înfloreau despletiri
pînă si moartea sta-n mirare
eu însă nu mai aveam timp
hărti să desfăsor pe genunchii-nsîngerati
goneam
mureau măcelarii de foame
goneam
si-n urma mea aureola
precum o cometă cetoasă
îsi desfăsura disparitia
zăpezile aveau febră
si nu mai ningeau
pe soldati pustile îi devorau
iar eu pe mine
fără putinta-mpotrivirii
mă rostogoleam disperat
în acest decor
inodor
insipid
incolor
imobil
si totusi posibil
de-atîta imposibilitate-n actiune
stai
tipă deodată o trîmbită
mare cît tot văzduhul adunat la un loc
adunat si comprimat într-un singur punct
opreste-te
struneste-ti firea
nu vezi că roibul de sub tine demult a murit
si doar copitele-i mai zvîcnesc
ca o inimă smulsă
si tinută în palmă
opreste-te
războiul s-a sfîrsit fără rezultat
iar rana si-a deschis larg pupila spre tine
hai îngenunchează-acum linistit în odaia ei
si numărîndu-ti picioarele
vei vedea că nu poti fi nicidecum omidă
numără-ti clipele zilele
săptămînile lunile anii
si-ai să vezi că nu poti fi nicidecum fluture
ascultă
înspumarea valului e o iluzie
doar linistea cea nevăzută trage-n cîntare
fie ea cît de-adînc îngropată în el
totu-i camuflare
întelege
inima-i singura goană desăvîrsită
si unicul centru al lumii acestui trup
înfruptă-te linistit din macii sîngelui
si nu-ti mai tot manevra umbra
spre centrul celei mai posibile
amiezi însorite
umbra-i acasă oriunde
chiar si atunci cînd refuză
să te urmeze
nu mai gonesc
nu mai pot goni
am tipat
cu trîmbita inimii
spre trîmbita văzduhului
si de-odată începu să se crape de ziuă
neasteptat si-n inima mea
care de data aceasta nu mai era macii năucitori
ci lanul cel aurit si copt de grîu…
