CUVINTE PICTATE

Nisi perpetua, tamen diuturna.
Cuvintele pictate pe poarta
locuintei nobiliare ne trimit
un mesaj augural. Cel care a scris fraza
aceasta a avut sentimentul vesniciei
si-al efemerului, dar a privit cu inima usoarã
la aventura sa si nu l-a întepat nelinistea
orelor si a mortii.
Dacã nu vesnicã, atuncea sã dureze.
Se joacã cu zarurile si cu soarta
vocea aceea si ne-nsoteste linistitã.
O primãvarã nouã. Câmpul
e plin de flori. Se vãluresc în vânt,
în mijlocul câmpiei, fructele înviate.
Departe, frigul iernii a fugit
odatã cu intrarea lui mai, victorioasã.
Înalt, pe cer, sclipeste-un soare nou.
Nu mai existã cel care a gândit acele
vorbe spunându-si-le-n tainã mai întâi,
poate cu gândul de-a opri-un destin contrar.
Cãzutã-i umbra peste drumul sãu,
si nu mai stie în ce vreme a trãit.

Dar nemiscatã, locuinta lui, existã.
 

COPILA DE MARMORÃ

Teresitei Merello
8 aprilie 1901 – 10 august 1910

Copila de marmorã întinde flori,
dreaptã, în mijlocul unui rãzor
din cimitirul din Sestre. (Cea pe care
o reprezintã efigia a murit
la nouã ani.) Priveste cam miratã
miracolul ierbii si al frunzelor
ce se deschid în jur. Mutã, pierdutã
în viziuni îndepãrtate, parcã-ar fi treazã
la noul suflu-al primãverii.
E-o dupã amiazã de iunie, spre searã.
E-un aer blând, de sãrbãtoare.
Copila e surprinsã. Ascultã abia
glasul vizitatorilor. Picioarele închise
în pantofii moi parcã ar face
un pas timid. Asteptarea i-a fost înselatã;
dar poate cã i-a mai rãmas în piept
ceva din orele plãcute, din jocurile ei. (Un
somn lung a dus-o departe. Timpul
a cãpãtat cadente misterioase). Câteva
dintre florile strânse în mânã i-au cãzut
la picioare si au prins viatã.
Copila priveste ceva înainte-i, ceva
ce o vrãjeste. Ea nu mai are
nici viitor, si nici trecut. Pe rând îsi
rãsfoieste zilele, dar nu le stie sensul.
S-au dus în grabã si nu mai stie unde
sã le gãseascã iar. Pentru suferintã
nu a avut vreo multumire. Drumul
si l-a pierdut pe totdeauna. Cautã-n zadar
între pãreri labile, chipul blând al celor
pe care i-a iubit în dimineata vietii.
Nu-i mai e dat sã se întoarcã
în cercul aparentelor gingase.
 

LUCRURILE

Au o viatã a lor lucrurile acestea:
cãrti, stilouri, caiete, obiecte iubite
din viata noastrã, vor rãmâne
aceleasi chiar si dupã ziua cea din urmã,
a noastrã, pe pãmânt. Poate mai uluite,
poate mai rãvãsite de-o tãcere
nenaturalã, de o ciudatã liniste
ce le ignorã, ce le exileazã, si le-nsingureazã.
Si nu vor auzi venind în jurul lor
gândurile noastre stãruind, cu glasul lor.
Si nu vor sti lumina diminetilor
de la ferestrele deschise, largi
peste abise de tãcere. Le va tine
o nemiscatã uimire lipsitã de-amintire
în gerul iernilor sau în plãcerea
ce izbucneste din primãvara nouã.

Or sã rãmânã lucrurile nemiscate, mute
în zborul aurorilor si-al serilor,
tot asteptând ca cineva sã le viseze.
 

CÂND TE GÂNDESC

Când te gândesc, te fac sã te ivesti din hãu,
îti dau înfãtisare, chip si glas;
îti redescopãr inima întreagã
ce s-a pierdut pe drumuri fãrã nume.

Vraja-mplinitã, eu vorbesc cu tine
lung despre-o vreme care-a fost a noastrã;
ascult din nou povestile, legende
noi, vesnic, într-o amintire stearsã.

Anii îi regãsesc astfel, si anotimpuri
dintr-un trecut deja-ngropat: pe rând
ies iar dintr-un tãrâm unde de mânã
mã duce gândul ce doreste aventura.

Si-apoi te-ntorci de unde te-ai ivit,
te pierzi încet, te faci usoarã
imagine mai stearsã, vis zadarnic.
Dar îndelung, zâmbetul tãu mã lumineazã.
 

INSULA

Întrezãrirãm insula-ntr-o dimineatã
albastrã, cum iesea din ape pure,
si se lãsa vederii si dorintei,
promisiune sigurã a fericirii.
Sufletul ne-a rãpit pe totdeauna. Cãtre ea
ne-am îndreptat sfortãrile, plutind
cu bratele pe vâsle. Dar fugea în zare
dacã speram sã o atingem si în van
ne era chinul bratelor aprinse de întâmplarea
ce înflorea în graba orei,
în brazda purã de la prorã.

Restul e doar miraj. Vremea s-a fost oprit
într-un nesigur limb, unde oricare lucru
care cedeazã, se confundã. Si e departe
insula pierdutã în mãri strãlucitoare. Seara
este de aur. Visul mai dureazã. Rãtãcim
încã, cu ochii tintuiti la o luminã.
 

PLOAIE

Porumbelul mort e o grãmadã de pene
pe pavaj. Îl bate ploaia,
si-l umileste tina. Cu ochiul
stins nu vede-acum nimic. Zace
fãrã miscare, lipsit de-orgoliu si de
frumusete; pierdutã-i este si dorinta
de a zbura. Sunt la distante-acum nemãsurate
acoperisele si cuibul moale. De neatins,
din depãrtãri, îl vãd. Si o chemare
îi fac, zadarnic, el nu mai aude.
Se scurge iute apa prin canale.
Reflexe iridate aripile si gâtul
catifelat aruncã.

De soartã, cineva îl consoleazã.
E ceatã peste tãrmuri de smarald.

(Traducere de Stefan Damian)