POEZIE SI COSMOS

Daniela ANDRONACHE

 

Lucian Blaga

sau cînd poezia grăieste prin nelinisti ancestrale

 

Nelinistea este sentimentul ce se naste si trăieste sub semnul polarizării, este starea de spirit ce evoluează într-un sens sau altul, în functie de factorul declansator. Sentimentul acesta poate împrumuta atît valente pozitive cît si negative, poate potenta o stare de bine a unui spirit creator sau poate urca în intensitate pînă pe culmile disperării, ducînd chiar la anihilarea fiintei umane.

Datorită acestei plurivalente, termenul neliniste se încadrează într-o serie sinonimică extrem de largă. Sensurile lui pot interfera cu cele de anxietate, angoasă, îngrijorare, tulburare, emotie, dor, impuls, nerăbdare, incertitudine, patimă, dorintă arzătoare de a face rău sau, dimpotrivă, dorintă arzătoare de a face cît mai mult bine.

Fiinta umană, în functie de alcătuirea ei sufletească si de diferitele etape ale vietii ei, se confruntă cu tot felul de nelinisti: nelinistea copilului ce-si asteaptă cu înfrigurare darurile de la Mos Crăciun, nelinistea părintelui ce asteaptă să îsi tină copilul în brate pentru prima oară, nelinistea femeii ce îsi asteaptă acasă bărbatul iubit, nelinistea condamnatului la moarte ce îsi asteaptă în zori pedeapsa capitală, nelinistea ascetului în dorul lui după Dumnezeu, nelinistea celui ce nu poate mînca sau dormi pentru că viata lui atîrnă de un fir de păr, nelinistea savantului ce încă n-a descoperit leacul unei boli, nelinistea poetului ce încă n-a scris cele mai frumoase poeme, nelinistea pictorului ce încă nu si-a asternut pe pînză cele mai frumoase gînduri ale sale.

Lirica lui Blaga abundă în tot soiul de nelinisti sau, mai bine zis, nelinistile vietii îsi găsesc în poezia lui Blaga o desăvîrsită reflectare.

În poemul Dati-mi un trup, voi muntilor (din volumul Pasiiprofetului), nelinistea este sinonimă cu nerăbdarea si dorinta arzătoare, iar ipostaza eului liric este similară cu a puiului ce sparge cu putere găoacea devenită neîncăpătoare pentru a iesi la lumină: „Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, si totusi/ flori albe si rosii eu nu-ti pun pe frunte/ si-n plete,/ căci lutul tău slab/ mi-e prea strîmt pentru strasnicul suflet ce-l port”.

Imperativul din titlul este dictat de disproportia uriasă existentă între dimensiunile sufletului si cele ale trupului poetului. Constiinta cosmică, precum si spiritul cuprins de patimi si convulsii se cer adăpostite de o formă pe măsură, de aceea poetul se adresează elementelor naturii pe un ton intempestiv: „Dati-mi un trup,/ voi muntilor,/ mărilor/ dati-mi alt trup să-mi descarc nebunia/ în plin!/ Pămîntule larg, fii trunchiul meu,/ fii pieptul acestei năpraznice inimi,/ prefă-te-n lăcasul furtunilor care mă strivesc,/ fii amfora eului meu îndărătnic”.

Patima ce-i animă poetului strasnicul suflet si năpraznica inimă îl determină să se reinventeze la scară cosmică; în acest sens, poetul îsi imaginează un scenariu gen blockbuster: „Prin cosmos/ auzi-s-ar atuncea măretii mei pasi/ si-as apare năvalnic si liber/ cum sînt,/ pămîntule sfînt”.

Nelinistea nu-i dă pace si scenariul continuă: „Cînd as iubi,/mi-as întinde spre cer toate mările/ ca niste vînjoase, sălbatice brate fierbinti,/ spre cer,/ să-l cuprind,/ mijlocul să-i frîng,/ să-i sărut sclipitoarele stele”.

Poetul nu se dezminte de patima sa si nu se reinventează doar pe sine la scară cosmică, ci îsi reinventează si modul său de-a iubi sau de-a urî: „Cînd as urî,/ as zdrobi sub picioarele mele de stîncă/ bieti sori/ călători/ si poate-as zîmbi”.

Judecînd lucrurile dintr-o perspectivă răsturnată, se pare că poetul are acum universul la degetul său mic. Relativitatea îsi spune cuvîntul si sistemele de referintă nu-si mai păstrează valoarea. Poetul nu mai este o fiintă insignifiantă în raport cu imensitatea cerului sau a corpurilor ceresti, ci este uriasul care ar putea să iubească sau să distrugă natura cu patima sa nestăvilită.

Momentul de reverie se termină însă brusc, iar poetul constată cu amărăciune: „Dar numai pe tine te am, trecătorul meu/ trup”.

În aceeasi linie se înscrie si poemul Vreau să joc din volumul Poemele luminii, numai că de data aceasta poetul împrumută o tentă mistică poeziei sale. Adoptînd principiul crestin – „nu eu, ci Hristos trăieste în mine”, eul liric îsi oferă sufletul sălas dumnezeirii. Nedorind totusi ca spiritul divin să se simtă în propriul trup ca într-o temnită, acesta îsi anuntă din nou cu aceeasi ardoare dorinta de a depăsi granitele propriului trup si de-a fi liber: „O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!/ Să nu se simtă Dumnezeu/ în mine/ un rob în temnită – încătusat”.

Pe tonul cu care ne-a obisnuit deja din poemul anterior, poetul se adresează pămîntului si-l roagă să-l ajute să se desprindă de el: „Pămîntule, dă-mi aripi:/ săgeată vreau să fiu, să spintec nemărginirea,/ să nu mai văd în preajmă decît cer,/ deasupra cer,/ si cer sub mine-/ si-aprins în valuri de lumină/ să joc/ străfulgerat de-avînturi nemaipomenite/ ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,/ să nu cîrtească: Sînt rob în temnită!” Nelinistea eului liric vine în acest caz din dorintele sale mai presus de fire – de-a poseda o putere supraomenească si de-a se bucura de libertatea absolută cu patos si în mod plenar.

În poemul Noi si pămîntul (Poemele luminii) întîlnim un alt tip de neliniste – nelinistea spiritului tînăr ce-si trăieste dragostea intens si tumultuos: „În noaptea asta-n care cad/ atîtea stele, tînărul tău trup/ de vrăjitoare-mi arde-n brate/ca-n flăcările unui rug./ Nebun,/ ca niste limbi de foc eu bratele-mi întind,/ ca să-ti topesc zăpada umerilor goi/ si ca să-ti sorb, flămînd să-ti mistui/ puterea, sîngele, mîndria, primăvara, totul”.

Nelinistea este aici una si aceeasi cu puterea de trăire prin iubire, de comuniune cu fiinta iubită, este sinonimă cu pasiunea devastatoare, de intensitatea focului care arde, mistuie, topeste.Tot ea împrumută forme paroxistice - eul liric este nebun si flămînd – pasiunea lui îl scoate din normalitate si obisnuintă si-l face să trăiască pe frecvente înalte. Este o pasiune care îi consumă pe cei doi, iar procesul acesta de combustie internă nu le poate oferi momente de liniste.

În poemul Fiorul (Poemele luminii), nelinistea este sugerată încă din titlu si este provocată de iminenta mortii: „E moartea atunci la căpătîiul meu?/ În miez de noapte,/ cînd luna-si varsă peste mine aiurita ei privire,/ cînd zbor de lilieci/ pe fruntea-i de-ntuneric îmi sărută geamul,/ simt cîteodată un fior/ din crestet străbătîndu-mi trupul,/ întocmai ca si cum mîine reci/ mi s-ar juca în păr cu degete de gheată”.

Nelinistea eului liric este alimentată de teamă si incertitudine, sentimente pe care orice om le are în legătură cu un fenomen misterios si care îl umanizează pe poet. Posibila apropiere a mortii este resimtită ca o amenintare, iar teama nu-i dă pace si-l face să se întrebe din nou: „E moartea atunci la căpătîiul meu?/ Si în lumina lunii/ îmi numără ea firele cărunte?” Întrebare fără răspuns, căci moartea este un fenomen prin care fiecare trece indiferent cîte întrebări îsi pune si ce crede despre el. Ultimele versuri fac o subtilă aluzie la vulnerabilitatea omului în fata mortii si la neputinta lui de a o învinge.

În poemul Lumina de ieri (La cumpăna apelor) nelinistea vine dintr-un lung sir de căutări incerte: „Caut, nu stiu ce caut. Caut/ un cer trecut, ajunul apus. Cît de-aplecată/ e fruntea menită-năltărilor altădată!” Lipsa unei tinte precise e o sursă permanentă de neliniste si insatisfactie.

Tema căutării este recurentă, iar versul Caut, nu stiu ce caut se repetă la începutul fiecărei strofe: „Caut, nu stiu ce caut. Caut/ aurore ce-au fost, tîsnitoare, aprinse/ fîntîni – azi cu ape legate si-nvinse.// Caut, nu stiu ce caut. Caut/ o oră mare rămasă în mine fără făptură/ ca pe-un ulcior mort o urmă de gură”. Se pare că nelinistea poetului este cauzată de imposibilitatea de a regăsi în prezent urmele unui trecut luminos, dar ireversibil. Acea „oră mare” la care el face referire reprezintă o amintire de mare pret, însă abstractă si imaterială ca „pe-un ulcior mort o urmă de gură”

În final, poetul vorbeste deschis despre obiectul îndelungilor sale căutări: „Caut, nu stiu ce caut. Subt stele de ieri,/ subt trecutele, caut/ lumina stinsă pe care-o tot laud. Lumina stinsă” nu se va mai reaprinde niciodată, la fel ca si „ ajunul apus” sau „ cerul trecut”. Doar nostalgia si nelinistea îl mai însotesc pe poet în sirul nesfîrsit al căutărilor sale.

Dacă pînă acum nelinistea era un sentiment atribuit strict fiintei umane, în poemul Pe tărm (Addenda) natura este cea cuprinsă de zbucium si neliniste: „Vă pierdeti voi unde pribege.../ Si jalnica voastră doinire/ Se stinge ca-n suflet de fată/ Întîia ascunsă iubire// Se zbuciumă codrul sub vîntul/ De toamnă si basmul si-l curmă;/ Iar freamătul frunzelor moarte/ Vă cîntă cîntarea din urmă”.

În poemul Insomnii (Ce aude unicornul) nelinistea nu mai reprezintă un efect al unui eveniment anterior, ci o cauză declansatoare de insomnii. Poetul se află într-o stare de perpetuă priveghere: „ Sufletul mi-i treaz întruna./ Vede stelele în tindă./ Se priveste-n tot ce este/ ca-ntr-o magică oglindă”. Este vorba nu numai de un moment de contemplare a naturii – vede stelele în tindă, ci si de un moment de introspectie, o încercare de autocunoastere al cărei rezultat este identificarea cu universul, care departe de a fi opac, îi reflectă eul cu acuratete: „Se priveste-n tot ce este/ca-ntr-o magică oglindă”.

Sentimentul de neliniste devine mai evident în cea de-a doua strofă: „ Grav, lunatic, umblă gîndul/ pe limanuri, lîng-o apă/ Să se-nchidă, ca s-adoarmă,/ nici un lac n-are pleoapă”. Se pare că nelinistea este totală din moment ce ea cuprinde nu numai sufletul si mintea poetului, ci si natura. Cum identitatea dintre el si natură este încă o dată confirmată, prin empatie, starea de neliniste a acestuia e împărtăsită si de elementele din jur – „ nici un lac n-are pleoapă”.

În De profundis (Corăbii cu cenusă) nelinistea este una stranie, aparent inexplicabilă si soră geamănă cu nerăbdarea de a părăsi lumea aceasta: „ Încă un an, o zi, un ceas -/ si drumuri toate s-au retras/ de sub picioare, de sub pas./ Încă un an, un vis si-un somn -/ si-oi fi pe sub pămînturi domn/ al oaselor ce drepte dorm”.

Pentru poet moartea nu mai reprezintă nicidecum o amenintare, ci o continuare firească a vietii într-un alt plan de existentă, iar el este constient că fiecare oră ce trece îl apropie si mai mult de momentul „marii treceri”. Paradoxal însă, în toată această neliniste, există si o mare liniste – linistea omului ce stie că vine pe pămînt pentru a iubi, a-i ajuta pe ceilalti si pentru a se întoarce apoi în vesnicie.