Daniela ANDRONACHE

Regele Lear sau când viata ia o pauză

 

„Vai, noaptea vine, bate vântul rece,/ Si cât cuprinzi cu ochii-i doar pustiu.” Astfel se tânguie contele de Gloucester, compătimindu-l pe bătrânul rege Lear care, propulsat „pe culmile disperării” de nepăsarea fiicelor sale, ajunge să-si ia câmpii, atât la propriu, cât si la figurat.
Tragedia Regele Lear, una dintrecele mai bune ale celui mai mare dramaturg al lumii, William Shakespeare, aduce în discutie importante probleme de morală si filosofie. Este o poveste impresionantă despre părinti si copii, despre cruzime si umilintă, despre iubire si disperare, dar si despre iertare si mântuire.
Că oamenii mari, inclusiv regii, pot comite greseli la fel de usor precum copiii este un adevăr trist, că un părinte poate purta de grijă mai multor copii, dar mai multi copii nu pot purta de grijă unui părinte este, din păcate, un alt adevăr trist, dar faptul că iubirea e o mare necunoscută în relatia dintre părinti si copii este cel mai trist adevăr din câte pot exista pe lume. În fapt, lipsa iubirii reprezintă însăsi sământa acestei tragedii.
Întrebându-si fetele – Goneril, Regan si Cordelia – care dintre ele îl iubeste mai mult –„Ia să vedem, din voi, tustrele, care/ Mai tare de iubeste”, regele Lear primeste răspunsuri variate: unele frumoase, măgulitoare, dictate de interese ascunse, altele mai putin frumoase, dar adevărate, dictate de inimă.
Lipsită de darul elocintei si al măiestriei cuvintelor, Cordelia nu reuseste să-si impresioneze tatăl, precum surorile sale: „Biată Cordelia, te măsori cu ele?.../ Pe câte stiu, mă tem că-s mai bogată/ În dragoste decât în măgulele.” Mai mult chiar, îl înfurie pe rege care o dezmosteneste: „Asa? Să-ti fie, dar, sinceritatea/ Si zestre! – căci mă jur, pe sfântul soare,/ Pe tainele Hecatei si-ale noptii,/ Pe schimbătorul lumii zodiac,/ De care tine tot ce-a fost si este,/ Că de-orice legătură părintească/ De sânge si de inimă cu tine, / Mă lepăd si te izgonesc de-aici/Acum si pururi. Chiar barbarul scit/ Ce-si sfârtecă părintii si-i mănâncă/ La mine va afla mai multă milă/ Decât aceea ce mi-a fost vlăstar.” Numai că, fără s-o stie, urgisindu-si fiica, pe Cordelia, se urgiseste si pe sine, semnându-si condamnarea la moarte. Din acest moment, Cordelia este lăsată în voia sortii de către tatăl său, numai că soarta de data aceasta nu îi mai este atât de potrivnică si îi hărăzeste drept sot pe regele Frantei pe care îl si urmează în tara-i natală.
Rămas în grija celorlalte două fiice pe care le face stăpâne peste regatul său, bătrânul rămâne rege doar cu numele si trece prin experiente nebănuite de el înainte. Renuntând la puterea politică, el pierde statutul de autoritate centrală, si o dată cu el, si respectul si pretuirea lui Goneril care îi impune o seamă de restrictii, ajungând să-l considere un „încurcă-lume”.Vădit scandalizat de atitudinea acesteia, bătrânul începe să regrete purtarea fată de fiica-i renegată: „Biată Cordelia, cât de urât/Ti-am judecat o vină nensemnată,/ Făcând-o să strămute-alcătuirea/Nestrămutatei mele firi, din suflet/ Să-mi smulgă dragostea si-n locul ei/ Să-nscăuneze fierea! Ah, Lear, Lear! (se izbeste cu pumnii în cap)”
Este momentul în care hotărăste să se mute la cea de-a doua fiică a sa, Regan, numai că aceasta este de altă părere: „O, doamne, esti bătrân. Acum, natura/Ti-asterne dinainte asfintitul:/ De ce nu te-ai lăsat călăuzit/ De cei ce decât tine văd mai clar?/ Te rog să te întorci la sora mea,/ Si spune-i c-ai gresit.”
Sirul umilintelor continuă pentru bătrânul rege: „Să-i cer iertare?/ Îti dai tu seama cum mi-ar sta să-i spun:/ «Fetita tatii, stiu că sunt bătrân,/Si bătrânetea n-are trebuinte:/ Vin în genunchi la tine, de pomană/ (îngenunchează)/Să-ti cer un adăpost, un pat si-o pâine?»”
Dureros este faptul că bătrânul tată se vede nevoit să-si negocieze dreptul de sedere în castelul lui Regan. Insistentele lui sunt însă zadarnice, căci fiica sa este de neînduplecat: „Te rog, vai, tată, stii că n-ai putere.../La dânsa de te-ntorci chiar luna asta,/ Din oameni reducându-ti jumătate,/ Pe urmă te primesc la mine. Acum/Lipsesc de-acasă si n-am nici bucate/ Destule să vă găzduiesc pe toti.”
Atitudinea lui Regan din acest moment este de o impietate fără margini nu atât fată de bătrânul Lear-regele, ci mai ales fată de bătrânul Lear-tatăl. Dacă în primul act al piesei meschinăria caracterului celor două fiice răzbătea mai greu printre cuvintele dulci si frazele frumos alcătuite, de data aceasta lucrurile se petrec fără echivoc. Argumentele invocate de Regan – lipsa bucatelor si lipsa disponibilitătii de a-si găzdui tatăl – ar putea lăsa fără replică pe oricine. Morala amară a acestei scene de familie se subîntelege: nu există hrană si loc de odihnă pentru părintele care o viată  întreagă si-a hrănit copiii.
Drama bătrânului se intensifică cu fiecare schimb de replici: „La ea-ndărăt? Si să-mi restrâng suita?/ Mai bine fără adăpost în vifor,/ Prin vizuini, cu lupi si cucuvele,/ Cu plesnetul nevoii peste ochi,/ Decât la ea-ndărăt! Ci, mai curând,/ La tronul Frantei, care-i mai filótim,/Căci pe-a mezină a luat-o fără zestre,/M-as duce să mă-nfătisez, smerit/Cerându-i o simbrie pe la Curte,/Umil să-mi târâi viata de-azi pe mâine.”     
Umilinta în fata străinilor e mai usor de îndurat de către regele Lear decât umilinta la care îl supun propriile lui fiice. Viata alături de Goneril este chiar mai rea decât cea trăită „în vifor,/ prin vizuini cu lupi si cucuvele.”
Sentimentul de durere sufletească creste proportional cu cel de disperare, iar cu dramul de luciditate care i-a mai rămas, regele Lear anticipează faptul că nebunia îi va cuprinde mintea: „Priviti-mă, o zei, un biet bătrân!/ De două ori lovit: de griji si vârstă!/ Iar dacă voi, pe-aceste două fete/ Stârnitu-le-ati să-si dusmănească tatăl,/ De mine nu vă bateti joc făcând/ Să pot răbda atâta. Dăruiti-mi/ Mânia de-a lovi cu demnitate/ Si nu-mi dati lacrimi, armele muierii,/ Obrajii mei de om să-i însemneze./ Nu, vidme, spurcăciuni ale naturii,/ Eu mă voi răzbuna pe amândouă/ Atât de crunt încât o lume întreagă – / Voi face asemeni lucruri, ce anume/  Nu stiu, dar vor cutremura pământul.”
Cutremurul pământului reprezintă în fapt, cutremurul fiintei sale în fata cruzimii celor de acelasi sânge cu el. Seismul psihic este atât de puternic încât are forta de extrapolare la nivelul întregii planete. Si cu toate acestea, el nu va plânge: „Aha, credeati că plâng?Nu, nu voi plânge,/Desi temeiuri am să plâng amar,/ Da, inima mi-oi sparge-o-n mii de cioburi/ Dar n-am să plâng. Nebune!-Nnebunesc.” 
Durerea si disperarea ajunse la paroxism, îi dau regelui Lear senzatia de vid existential: „Vai, noaptea vine, bate vântul rece,/ Si cât cuprinzi cu ochii-i doar pustiu.”  Pustiu este si în sufletul regelui, pustiu este si în afară. Pentru regele Lear este începutul sfârsitului.
Natura stihială, apocaliptică este un alter ego al regelui care a ajuns în punctul teminus al existentei sale: „Dar regele pe unde-i?/ Dă piept cu răscolitele stihii; / Se roagă de furtună să arunce/ În mări pământul sau, umflând noianul,/ Acesta să-l înece si, într-astfel, toate/Să se preschimbe sau să nu mai fie.” Situatia disperată în care se află, precum si lipsa oricărei perspective, îi dau regelui senzatia de vid existential si vid sufletesc, după cum am precizat anterior. Intentionând crearea unei corespondente între vidul său sufletesc si natură, dorinta lui de anihilare a tot ce există pare a fi absolut firească, el încercând să se plaseze în momentul primordial dinaintea creatiei când tot ce exista era vidul, neantul.
Nebunia pe care regele o anticipase cu putină vreme în urmă este în plină desfăsurare, după spusele unui curtean. Tot ea este cea care îl determină pe rege să nu mai tină cont de năsprasnica furtună: „Îsi smulge părul alb, zbârlit de vântul/ Ce biciuie cu furie văzduhul/ Si-ncearcă-n mica-i lume omenească/ Mai îndârjit să fie ca stihia./ În noaptea asta nici măcar ursoaica/ Ce si-a-ntărcat flămânzii pui nu iese/ Din vizuină, la vânat; nici lupii,/ Nici leii nu-si scot blana-n ploaia asta,/ Chiar de-ar crăpa de foame. Numai el,/ Cu capul gol, aleargă blestemând.”
De data aceasta autorul îl prezintă direct pe regele Lear dialogând cu fortele dezlăntuite ale naturii si poruncindu-le să distrugă „tot ce e sământă/ De nerecunostintă-n omenire”: „Suflati, turbate vânturi, să vă crape/ Si bucile obrajilor, suflati!/ Vă revărsati, puhoaie, peste praguri./ Urcati până-n clopotnite, deasupra,/ Cocosii cei de tablă să le smulgeti,/ Voi, focuri de pucioasă, iuti ca gândul,/ Voi, olăcari ai trăsnetelor care/ Stejarii năruiesc, hai, pârjoliti-mi/ Aceste tâmple albe. Iar tu, fulger,/ Cu tunetul atotzguduitor/ Turteste odată sfera lumii-aceste,/Tiparele naturii să le spulberi,/Ca-n vânt să piară tot ce e sământă/De nerecunostintă-n omenire.”
Momentul evocat prin următoarele versuri este poate unul dintre cele mai dramatice si impresionante din întreaga literatură universală: „Mugiti, buhaie! Foc scuipati si pară!/ Nici trăsnetul, nici vântul si nici ploaia/ Nu sunt copiii mei; de ce mă crută?/ Loviti-mă, voi forte ale naturii;/ Nu cer îngăduinta de la voi,/ Căci vouă nu v-am spus «fetita tatei»-/ Si nu v-am dat regatul meu de zestre.”
Se pare că furtuna cumplită în mijlocul căreia stăruie cu nepăsare regele Lear nu-i pricinuieste nici pe departe suferinta pe care i-o provoacă furtuna din sufletul său: „Îti pare greu să-nduri furtuna cruntă/ Ce ne răzbeste pân-la piele; totusi/ Pe om o boală fără leac îl face/ Să nu ia-n seamă un biet junghi.”
   Tema nerecunostintei continuă să îl chinuie pe rege care nu poate uita atitudinea celor două fiice ale sale: „O, nerecunostintă! Ca si cum/ În loc de multumire, gura asta/ Ar rupe mâna care-i dă mâncarea./ Pedeapsa fi-va aspră. Nu mai plâng/ Lăsat în câmp, pe-o noapte ca aceasta!/ Hai, toarnă; voi răbda. Pe vremea asta,/ O, Regan! Goneril! El, tatăl vostru,/ Bătrânul vostru tată bun si darnic,/ El care v-a dat tot - o, ăsta-i drumul/ Spre nebunie. Nu-l urmez, ajunge!”
Din fericire, în actul IV revine Cordelia, printre putinele personaje care rămân umane până la capăt, care iartă si iubesc neconditionat: „O, tată drag, fac totul pentru tine,/Acesta-i telul pentru care Franta,/ În măretia ei, s-a îndurat/ De doliul si de lacrimile mele./ În fruntea ostii noastre nu-i trufia,/ Ci dragostea de tine si dreptate -/ Fie să-l văd si să-l aud curând.”
Întoarsă cu osti din Franta, ea îsi salvează tatăl de la pieire si declară război trupelor britanice comandate de cumnatii săi. Bucuria regelui Lear de a-si revedea fiica si de a fi iertat de aceasta este de scurtă durată. Cordelia pierde războiul, iar ea si tatăl ei devin prizonieri ai trupelor britanice. Ulterior este ucisă în temnită si prin inima bătrânului tată va trece din nou sabia suferintei, dar de data aceasta este pentru ultima oară: „Dar, vai, priviti, priviti!/ Pe biata mea prostută-au sugrumat-o./ Nu n-are viată! Spune-mi, pentru ce/ Un cîine,- un cal, un sobolan trăieste,/ Iar tu n-ai răsuflare, fata mea?...”
Cine ce-ar putea răspunde unui tată căruia i-a murit copilul mult iubit? Poate moartea care nu-l va ocoli nici pe el să contină în ea răspunsul si totodată un nou început: „Da, s-a stins./ E de mirare c-a avut tăria/ Să-ndure-o viată-atât de chinuită.” 

 

 

Home