POEZIE SI TRANSPIRATIE
Daniela ANDRONACHE
PE STRADA INSPIRATIEI, LA BRAT CU MUZELE SI POEZIA...
Mai putin invocate în zilele noastre, muzele au fost vedetele literaturii antice si mai ales medievale. Cu greu îndrăznea un poet sau un trubadur al acelor vremuri să conceapă un poem fără sprijinul si participarea directă a muzelor, căci se credea că ele reprezintă în mod exclusiv sursa inspiratiei poetice. Se poate chiar afirma cu destulă certitudine că, în lirica Evului Mediu european, trubadurii provensali au creat o puternică traditie care proslăvea muzele. Altfel spus, n-a existat poet medieval care să nu fi ridicat în slăvi o iubită-muză sau iubită-înger.
O astfel de muză, celebră în epocă, este Madona Laura, fericita inspiratoare a marelui poet Francesco Petrarca, pentru care acesta trăieste o pasiune intensă si căreia îi dedică versuri mai bine de treizeci de ani, atât în timpul vietii cât si după moartea ei. Fidel pasiunii sale si consecvent cu activitatea sa poetică, Petrarca este totodată constient că numele iubitei va deveni tot atât de celebru ca si al său: „Binecuvânt si zvonul stârnit de mine în lume/ Când chem Madona dragă de-atâtea ori pe nume,/ Si dorul, si suspinul, si plânsul ne-ncetat.// Binecuvânt si gândul născut numai de Ea,/ Si stihurile-mi toate, si osteneala mea/ Prin cari iubitei faimă pe veci i-am câstigat.”
În sonetul Întru moartea Madonei Laura, Petrarca deplânge moartea iubitei vorbind despre sufletul ei „regesc” si evocând unicitatea si sublimul fiintei sale: „Vai! Chip frumos; vai! caldă si gingasă privire;/ Vai! fără seamăn farmec al mândrelor purtări;/ Vai! dulce grai, tu care orice trufase fire/ Smerit-ai si-ai dat celui slab ’nalte cutezări!// Vai! gales râs în stare atâtea răni să-mi facă ,/Încât doar moartea-i soră, azi, gândului nebun!/ Suflet regesc, prea vrednic să fi domnit – o, dacă/ Acest netrebnic secol ar fi slăvit vreun bun.”
De cele mai multe ori, pentru a le câstiga bunăvointa, poetii le adresau muzelor o invocatie directă, asa cum se întâmplă cu Homer în debutul Iliadei: „Cântă, zeită, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul”. Acesta este convins că talentul poetic este dăruit oamenilor exceptionali de către fiicele lui Zeus, asadar invocatia sa constituie o formă de recunoastere si de preaslăvire a celei ce l-a transformat într-un privilegiat al sortii.
Trebuie mentionat un lucru si anume că în lirica greacă antică rolul de muză coincide cu cel de zeită, dovadă fiind faptul că în Cântul I din Odiseea, Homer se adresează de data aceasta cu apelativul muză: „O, muză cântă-mi mie pe bărbatul/ Viteaz si iscusit...” În conceptia poetului grec, muza nu mai este cea care îl inspiră, ci de fapt adevărată autoare a epopeii, poetul fiind doar un instrument prin care povestirea ei îmbracă forma unor versuri.
În epopeea Lusiada, Luis de Camŏes, ca poet, constituie o exceptie în sensul că se abate de la traditia literară a vremii care aseza muzele la loc de mare cinste. Cu alte cuvinte, el consideră perimată functia de povestitoarea a muzei si, dorind să îndepărteze vechile cutume, preia rolul acesteia, transformându-se într-o instantă narativă de sine stătătoare: „Pălească tot ce cântă vechea muză,/ Alt cântec, mai înalt să se auză!”
Shakespeare, în schimb, reaseză muzele la locul lor, dovedindu-se, ca si anticul său predecesor, cum nu se poate mai îndatorat acestora pentru privilegiul de a fi poet. Totodată, el refuză să îsi aroge vreun merit pentru valoarea literară a operei sale, considerând că meritul îi apartine în totalitate muzei sale: „Ce-ar mai putea să născocească muza/ când versul meu cu tine-l umpli si/ când ti-esti si oaspele si călăuza,/ în foi de rând cum te-as putea ivi?/ Tie să-ti multumesti de-am scris vreo filă/ în stare sub privirea ta să stea.” (sonetul 38)
În mod evident, actul de preamărire al muzei este întemeiat pe credinta poetului că muza este cea care îl inspiră, îi conferă valoare operei sale si îi asigură nemurirea. Prin urmare, poetul îsi asumă rolul de truditor al penelului, pe când muzei, crede el, i se cuvin laurii: „A zecea muză fii, tu ce-nzecire/ pe celelalte nouă le întreci;/ lasă-i pe cei pe care-o să-i inspire/ făptura ta, să dăinuie în veci./ Muza-mi încântă vremurile strâmbe/ Eu truda-mi port, tu, laurii pe tâmple.”(sonetul 38).
În sonetul 78, Shakespeare elogiază din nou muza pentru puterea ei de a transforma un om de rând într-un poet de vază dăruindu-i pricepere, inteligentă si întelepciune: „Privirea ta, făcând din mut un gures/ si nestiintei aripe îi pune,/ ilustrei pene ia adaos, iures/ de gratii si sporită-ntelepciune./ Fii mândru doar de versul meu. Cu gura/ el hrană din făptura ta mănâncă,/ tu, altor barzi doar le cârpesti măsura/ mie mi-adaugi frumusete încă.../ Esti toată arta mea si versu-mi faci/ din gând prostit, pricepere de vraci.”
În poemul Plecarea bardului al lui Schiller, muza este prezentată într-o ipostază inedită si diferită de a celorlalti poeti. De data aceasta, ea nu mai este înconjurată de acel nimb de zeită suverană si atotstăpînitoare care îndeamnă la o perpetuă proslăvire, ci apare ca o actrită sfielnică ce asteaptă reactia publicului la sfîrsitul reprezentatiei: „Si tace muza; chipu-i feciorelnic/ Cu-obrajii-mpurpurati e-n fata ta;/ Părerea-ti o asteaptă ea sfielnic:/ O va cinsti, dar nu va tremura.”
Este evident faptul că a dispărut acel aer de condescendentă caracteristic muzelor din versurile lui Shakespeare si Homer. Cu toate acestea, muza din poemul lui Schiller, sigură de valoarea si menirea ei, îsi păstrează rolul de primă mână în procesul de creatie artistică. Ceea ce se schimbă este raportul pe care aceasta îl are cu poetul: omagierea nu mai apare ca un act obligatoriu din partea poetului, ci este lăsată la aprecierea celui din urmă. Astfel, aceasta capătă autenticitate, fiind percepută ca o recunoastere a propriei valori căci numai un suflet iubitor de frumos poate consimti la un asemenea act: „Ce-i bun si drept să pretuiesti prielnic,/ Nu ce-i înselător doreste ea,/ Doar cel ce simte-n inimă frumosul/ E demn ca să-i aducă ei prinosul.”
O ipostază neasteptată a muzei ne este oferită de Baudelaire în poemul Muză suferindă: „Ce ai, sărmană Muză?/ Azi ochii tăi îmi par/ Că-n cearcăne-ascund încă nălucile nocturne/ Si văd pe rând răsfrânte în pielea ta de var/ Teroarea si delirul-ghetare taciturne.”
Se pare că, asa cum sugerează si versurile, între muză si poet rolurile s-au inversat. În timp ce Shakespeare îsi asumă rolul de truditor al penelului, atribuindu-i muzei meritul pentru întreaga lui operă poetică, Baudelaire lasă actul creatiei în seama muzei, el limitându-se la rolul de observator al procesului de creatie cu tot ce implică acesta: căutări, încercări, nesomn, zbatere, tumult.
Imaginatia vie a poetului francez nu lasă cititorul în adormire si nici nu-l scutesc de surprize. Asadar, în poemul Laude Franciscăi mele, Baudelaire readuce în discutie conceptul de muză si cel de zeită dintr-o cu totul altă perspectivă. Dacă până acum muza era o fiintă abstractă, eterică si aproape impersonală care sălăsluia în sfere înalte si căreia poetul i se adresa cu mare deferentă, de data aceasta femeia iubită este cea care interpretează rolul de muză cu vocatie mesianică: „Pe noi strune-ti cânt eu tie,/ Tânără ce-alergi zglobie/ Printr-a inimii pustie.// Flori, ghirlande-îmbelsugate/ Vreau femeii delicate/ Ce mă scapă de păcate!// Ca pe un benefic Lethe,/ Am să te sărut cu sete,/ Sorbind trupul ce magnet e.// Când sub vicii în furtună/Pierdui calea în genună/ Te-ai ivit zeită bună,// Astru ce aduci salvare/ Naufragiilor amare.../ Ti-astern sufletu-mi pe-altare!
Omagiul poetului fată de iubita –muză si zeită nu mai are nicio legătură cu creatia artistică. Această cântare pe care poetul o cântă „pe noi strune” reprezintă de fapt un act de recunostintă pe care acesta i-l aduce după ce viata lui s-a reasezat pe alte coordonate si după ce această „zeită bună” l-a salvat din genunea în care l-au aruncat viciile cele pierzătoare de suflet.
În strofele următoare, Baudelaire îsi exprimă, ca într-un imn de slavă, elogiul si admiratia fată de femeia ce are forta de a converti răul în bine, de a sfinti si de a transfigura realitatea si oamenii din jurul ei: „Stăvilar plin de virtute,/ Har junetii absolute,/ Redă glasul gurii mute!// Prefaci în zăpezi ce-i tină,/ Dai asprimii fată lină/ În slabi fortă si lumină” În acelasi timp, poetul îi adresează dorintele lui fundamentale cu fervoarea cu care un credincios îi adresează dorintele sale unui sfânt cu puteri miraculoase: „Foamea fă de han s-auză,/ Licăreste-n beznă spuză,/ Fii pe viată-mi călăuză!// Vlaga fă-o si mai bravă,/ Apa băii si mai suavă/ Si parfumurilor sclavă// Fă în jurul meu să steie/ Platosă care scânteie/ În jilave curcubeie;/ Scump potir ce raze iscă,/ Pâine! Eu sunt cel ce-a zis că/ Esti vin sacru, o, Franciscă!” Asocierea termenilor „potir”, „pâine”, „vin sacru” reprezintă o aluzie evidentă atât la sfânta euharistie, taina mântuitoare a crestinătătii, cât si la faptul că orice femeie are, prin gratie divină, puterea de a da viată si de a fi copărtasă la actiunea de mântuire a lumii asemeni Sfintei Fecioarei Maria. Versurile „Fă în jurul meu să steie/ Platosă care scânteie” exprimă nu numai credinta poetului în puterile miraculoase ale fiintei iubite, ci si dorinta lui de a se bucura de protectia acesteia si de a se împărtăsi din sfintenia ei.
În Cântarea Cântărilor regele Solomon proslăveste frumusetea iubitei sale, Sulamita. Desi nu rosteste cuvântul muză, este evident că o descriere atât de plastică trebuie să aibă o muză pe măsură: „Cât de frumoasă esti tu, draga mea, cât de frumoasă esti! Ochi de porumbită ai, umbriti de negrele-ti sprâncene, părul tău, turmă de capre pare ce din munti, din Galaad coboară.” (cap.4/1) Descrierea continuă pe acelasi ton encomiastic, plin de patos si efuziune sentimentală: „Dintii tăi par turme de oi tunse, ce ies din scăldătoare făcând două siruri strânse si neavând nicio stirbitură.// Cordelute purpurii sunt ale tale buze si gura ta-i încântătoare. Două jumătăti de rodii par obrajii tăi sub vălul tău cel străveziu” (cap. 4/ 2, 3) Interesant este că descrierea contine numai elemente din regnul vegetal si animal ce alcătuiesc universul pastoral al celor doi Acest lucru demonstrează faptul că raportarea la natură este esentială. În plus, se poate spune că perfectiunea naturii dumnezeiesti se reflectă în perfectiunea iubitei, iar elementele de natură folosite de autor în descrierea sa conturează un standard de frumusete feminină caracteristic Vechiului Testament. Descrierea regelui se încheie cu o promisiune făcută iubitei, dar si cu o exclamatie în fata chipului fără pată al acesteia: „Până nu se răcoreste ziua, până nu se-ntinde umbra serii, voi veni la tine colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie./Cât de frumoasă esti tu, draga mea si fără nicio pată!” (cap. 4/ 6, 7)
Este evident faptul că poezia autentică nu poate exista fără inspiratia dată de muze. În cazul lui Eminescu însă, drumul către propria-i muză ne duce pe căi ocolite. Desi în debutul poemului Cărtile el îsi declară dragostea si admiratia fată de Shakespeare pe care-l numeste „prieten blând al sufletului meu” fiindu-i recunoscător pentru lucruri fundamentale din viata sa – „Tu mi-ai deschis a ochilor lumine/ M-ai învătat ca lumea s-o citesc,/ Gresind cu tine chiar iubesc greseala:/ S-aduc cu tine mi-este toată fala” în finalul poemului, Eminescu ne mărturiseste pe un ton ghidus si totusi misterios că nu marele Will este adevărata lui muză, ci o cu totul altă persoană, probabil mai putin celebră dar mult mai aproape de sufletul său: „S-apoi mai am cu totul pentru mine/ Un alt maestru care viu mă tine...// Dar despre acela, ah, nici vorbă nu e!/ El e modest si totusi foarte mare./ Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie/ La nebunii – tot întelept îmi pare./ Si vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie./ Nici el nu vrea să-l stie orisicare,/ Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n brată/ Si decât tine mult mai mult mă-nvată!”
În concluzie, se poate afirma cu tărie că, indiferent de rangul sau de soiul lor, indiferent cât de afabile sau de năbădăioase sunt, indiferent de epoca în care au făcut carieră, muzele îsi au locul lor bine meritat în istoria liricii universale. Mai precis ele stau la baza conceptului de poezie chiar si numai pentru faptul că, de cele mai multe ori, s-au dovedit a fi izvorâtoare de inspiratie pentru cele mai frumoase poeme ale lumii.
Petrarca, Sonete, Editura Tineretului, Bucuresti, 1959, trad, Lascăr Sebastian, p. 14
Homer, Iliada, Editura pentru Literatură Universală, Bucuresti, 1967, trad. George Murnu, p.1
Homer, Odiseea, Editura Univers, Bucuresti, 1979, trad. George Murnu, p.27
Luis de Camŏes, Lusiada, Editura Minerva, Bucuresti, 1977, trad. Aurel Covaci, p. 1
W. Shakeaspeare, Sonete, Editura Pandora-M, Târgoviste, 1996. trad. Gheorghe Tomozei, p. 42
Schiller, Poezii, Editura Tineretului, Bucuresti, 1958, trad. I. Cassian Mătăsaru, p. 51
Charles Baudelaire, Florile răului, Editura Univers, Bucuresti, 1991, trad. C.D. Zeletin, p. 25
Eminescu, Poezii, Editura Facla, Timisoara, 1991, p.140
