Istoria lui Adam cel căzut, precedată si prilejuită de istoria îngerului căzut, Lucifer, este indisolubil legată de istoria întregii umanităti, cele două mituri biblice găsindu-si o ilustrare sublimă si originală în vastul poem epic Paradisul pierdut al lui John Milton. Asezat pe acelasi piedestal cu Shakespeare în ceea ce priveste ierarhia valorilor literare, Milton, poet de o cultură desăvîrsită la acea epocă, inclusiv cultură teologică, autor al unui tratat despre învătătura crestină – De Doctrina Christiana, format la scoala antichitătii grecesti si latine (unii critici considerîndu-l egalul lui Homer sau Vergiliu), reuseste să dea nastere unei admirabile opere epice, bazată pe cele două mituri în cauză, într-o vreme în care acestea constituiau subiectul a numeroase scrieri literare, iar ideologiile, mentalitătile si teoriile epocii erau preponderent dominate de factorul religios.
Poemul, împărtit în douăsprezece „cărti” debutează cu discursul belicos al lui Satan – considerat de unii critici drept adevăratul personaj al operei – tinut în fata celorlalti îngeri căzuti reuniti într-un consiliu undeva în Infern pentru a pune la cale răzbunarea împotriva Atotputernicului care i-a alungat din Cer: „«Dar coapte se cer planurile noastre/ În sfatul tuturor; nici gînd de pace,/ Cînd nimeni jugului nu se supune!/ Război deci! Pe ascuns, pe fată, numai/ Războiul hotărîrea noastră este!»”. Discursul, obtinînd impactul dorit, îti atinge tinta si întruneste unanimitatea celor prezenti: „Asa grăi si, vorba-i să-ntărească, săltară mii de sclipitoare săbii/ Din coapsa vajnicelor heruvimi,/ Străfulgerînd în lung si-n lat Infernul/ Si-n contra Celui Preaînalt dînd strigăt,/Mugindu-si dîrzi sfruntarea către Cer,/ Bubuitor loviră-n scuturi arme”.
Compozitia arhitectonică a poemului este de o uimitoare modernitate asigurată de îmbinarea ingenioasă a planurilor precum si de desfăsurarea panoramică a actiunii. Printr-o constantă schimbare de perspectivă, printr-un dialog viu, spumos între personaje puternice, bine conturate – Satan, Adam, Eva, arhanghelul Rafael, Creatorul, Milton transformă o poveste arhicunoscută si banalizată prin desele abordări din vremea respectivă într-o operă ce, asemeni Divinei Comedii a lui Dante, emotionează cititorul prin autenticitate si veridicitate. Personajele sînt atît debine realizate, luările de cuvînt, de atitudine, de actiune, intrările si iesirile din „scenă”  sînt atît de măiastru îmbinate si sincronizate încît, dînd impresia că au propria lor viată, personajele par că s-au vorbit si-au plănuit să prezinte lumii povestea lui Adam cel căzut, si implicit a noastră, a tuturor. Am spus că ele doar dau impresia că au propria lor viată; în realitate, geniul lui Milton, ce nu degeaba a fost asemănat cu marele Will, este cel care scrie si înscrie o capodoperă  în istoria literaturii universale. Revenind la opera propriu zisă, „cartea a doua” îl prezintă pe Satan –„Pe tron înalt, regal, ce întrecea/ cu mult în bogătii Ormuzul, Indul,/ Ori tările din Orient, a căror/ Îmbelsugată mînă plouă peste/ Barbarii regi cu aur si cu perle,/ Stătea Satan, cel înăltat prin merit/ La rangul lui fără asemuire/ În rău”– reafirmîndu-si cu tărie ura si înversunarea fără leac împotriva Creatorului: ”«Să zicem că mînia-si îndulceste,/ Că tuturor ne dăruie-ndurarea-i,/ Supunere dacă-i jurăm din nou;/ Dar cu ce ochi vom sta atunci în fată-i,/ Umili, smeriti, cu sila legii sale,/ Slăvindu-i tronul, imnuri înăltîndu-i,/ Cîntîndu-i cu de-a sila aleluia,/ Cît pizmuit,/ El ne va fi tot domn si-Atotstăpîn,/ Pe altaru-i cu arome de ambrozii/ Si flori de-ambrozie – ofranda noastră/ Slugarnică? Dregătoria asta/ Ne-ar fi în Cer – si-aceasta desfătarea!/ O, ce plictis ar fi eternitatea,/ Acéstfel cheltuită-n adorarea/ Acelui pe care-l urîm atîta!»”
Este o declaratie fătisă, transantă ce nu lasă loc interpretărilor sau echivocului. Este făcută cu atîta ardoare, că produce dizarmonie, scindare si insubordonare. De acum încolo creatia divină va fi judecată si apreciată din perspectiva unei viziuni dialectice, devenind în acelasi timp tinta unei lupte duse de pe pozitii antagonice. Posibilitatea dobîndirii iertării divine nu este exclusă de Satan. Ceea ce este însă de neconceput pentru el este tocmai ideea coexistentei si a comuniunii cu Creatorul în eternitate.
Dacă la începutul creatiei toate lucrurile erau bune, odată cu răzvrătirea si alungarea din Cer a lui Satan si a celorlalti îngeri căzuti, lumea este divizată. Răul, răspîndit în lume în varii forme (moarte, minciună, dusman, primejdie), a cărui origine a constituit sursa unor numeroase polemici între filosofii si teologii tuturor timpurilor, care a fost identificat adesea cu diavolul/ Lucifer/ Satan, se propagă cu rapiditate încercînd să contamineze, să vicieze si să pervertească ceea ce înainte fusese bun. Sigur că vizat în această luptă este omul – vîrful creatiei divine si instrumentul răzbunării lui Satan: „«(...) poate stăpîni/ Ne-om face peste locurile-acestea,/ Pe bietii sălăsluitori gonindu-i/ Cum si noi fost-am alungati din Ceruri./ De nu, de partea noastră să-i atragem/ Zămislitorul să-si tăgăduiască/ Lucrarea lui, să le ajungă dusman,/ Cu a căintei mînă nimicindu-i.»”Satan gîndeste un al doilea scenariu al izgonirii din Paradis avîndu-l ca protagonist pe fiul Omului, căruia îi doreste o soartă identică cu a lui. El atentează la sacralitatea creatiei divine, ura fiind cea care îi insuflă atît sentimentul de răzvrătire, cît si pe cel de răzbunare,iar efectele răzbunării sale sînt calculate în asa fel încît să-i anuleze Creatorului bucuria dată de propria-i creatie: ”«Va-ntrece asta orice răzbunare/ De rînd si-i va-ntrerupe bucuria/ De ne a fi înfrînt, dar pe a noastră/ Prin tulburarea lui va s-o înalte,/ Cînd îndrăgitii fii ai săi, zvîrliti/ Cu noi într-o genune, soarta noastră/ o vor împărtăsi în suferintă.»”
Cum însă nimic din ce este pe pămînt si-n cer nu este străin Creatorului, în „cartea a cincia” el îi porunceste arhanghelului Rafael să meargă si să-i vestească lui Adam pericolul care-l pîndeste din partea vrăjmasului diavol. Fragmentul este impresionant prin grija si iubirea pe care „Părintele  cel Vesnic” o poartă omului: „«O, Rafael – grăi al Lumii Faur,-/ Tu stii preabine cîtă neorîndă/ Stîrnit-a pe pămînt Satan, scăpat/ Din bezna Iadului; stii cum, în Rai,/ A turburat perechea omenească./ În noaptea asta stii cum plănuieste,/ Întregul neam al Omului sa-l piardă,/ În ei, deodată... Du-te tu acolo./ Si stai de vorbă pînă-n miezul zilei,/ Precum de la prieten la prieten,/ Cu-Adam pe care o să-l afli fie/ În adăpost or stînd la umbră, poate,/ Departe de dogorile amiezii,/ Cătîndu-si tihnă după truda zilei,/ Prin hrană sau prin meritat repaos./ Grăieste-i, fă-l aminte să-si aducă/ De fericita stare dăruită/ Spre a se folosi de ea-n chip slobod/ Dar stînd tot în puterea lui s-o schimbe,/ La fel de slobod... Tu povătuieste-l/ Să nu apuce calea rătăcirii,/ Crezîndu-se la adăpost prea sigur;/Tu de primejdie înstiintează-l,/ Spunîndu-i cine îl primejduieste,/ Ce dusman-însusi de curînd căzut/ Din Cer, rîvneste azi la fel să-i piardă/ Din fericita stare si pe altii:/ Au cu de-a sila? Nu! L-ar alunga!/ Prin amăgire si minciună numa!/ Despre acestea toate dă-i de stire,/ Încît cu voia dacă va gresi,/ Surprins, neprevenit să nu se-arate»./ Asa grăi Părintele cel Vesnic/ Dreptatea împlinindu-si întru totul”.
Este un avertisment dat cu privire la cel mai de pret dar pe care divinitatea l-a hărăzit omului, în semn de respect, odată cu viata – libertatea individuală si la felul în care individul întelege să îsi folosească această libertate individuală – întru vesnică osîndă sau, dimpotrivă, întru bucurie neîncetată. Anticipînd faptul că în existenta lui Adam urmează un moment crucial în care el va fi ispitit de diavol, Creatorul consideră că este imperios necesar ca Adam să constientizeze calitatea de fiu al lui Dumnezeu, precum si atributiile ce decurg din această calitate: comuniunea totală cu divinitatea prin iubire si respectarea poruncilor divine, fapt menit să-i asigure starea de fericire adamică. „Părintele cel Vesnic” tine totodată să-i amintească  lui Adam că această „fericită stare dăruită” nu este una definitivă, obligatorie si de la sine înteleasă, ci este conditionată de respectarea poruncilor divine. În altă ordine de idei, este în interesul omului să se supună legilor dumnezeiesti, ce i-au fost date nu în scop punitiv, ci ca un mijloc de protectie. Asertiunea stă„în puterea lui s-o schimbe” face referire la relativitatea acestei stări binecuvîntate si la libertatea de actiune cu care a fost înzestrat de către Creator. Prin urmare, Adam trebuie să constientizeze atît marele privilegiu ce i-a fost acordat prin libertatea individuală, cît si marea responsabilitate pe care aceasta o presupune. Încredintat fiind de toate acestea, mesajul Creatorului către fiul Omului este cum nu se poate mai sincer: „Să nu apuce calea rătăcirii,/ Crezîndu-se la adăpost prea sigur”.
Ideea de primejdie este si ea puternic accentuată: „Tu de primejdie înstiintează-l,/ Spunîndu-i cine îl primejduieste”. Această notiune desemnează o altă fatetă a răului si este nouă pentru Adam, ea neexistînd înainte de răzvrătirea lui Satan (la fel ca si notiunile de „dusman”, „minciună” si „amăgire”), de aceea Creatorul doreste să-l avertizeze si cu privire la viata  sub semnul primejdiei – aceea de a cădea din starea de gratie si de a pierde raiul.
După acest avertisment divin, orice greseală e făcută în deplină cunostintă de cauză si trebuie asumată în mod personal. Si, ca si cum acest avertisment transmis indirect prin arhanghelul Rafael nu a fost de ajuns, Creatorul îl însărcinează pe însusi „Fiul, Domnul si Mostenitorul”, cu misiunea de a-l avertiza încă o dată pe Adam în legătură cu marea primejdie în care se află: „Si-acum Satan îti pizmuieste starea,/ Vrînd să te întoarcă de la ascultare,/ Rîvnind, de fericire văduv si tu,/ Asemeni lui să-mparti cu dînsul cazna,/ Să-nduri cu dînsul chinul cel de veci;/ Ar fi aceasta răzbunarea lui,/ Si alinarea lui – de-ar izbuti,/ Pe Tatăl vesnic să-l îndurereze,/ Smulgîndu-te de-aici ca să ajungi/ Tovarăs al nenorocirii lui”.               Omniscienta Creatorului nu o scapă din vedere nici pe Eva, stiind că prin ea va pătrunde păcatul în neamul omenesc: „Spre ispitirea-i nu-ti pleca urechea;/ de veste dă-i mai slabei tale Eva./ Din pilda lui să tragi învătăminte,/ Stiind neascultarea cum plătită-i!/ Puteau si ei de neclintit să stea/ Si totusi, totusi în păcat căzură!/ Aminte adu-ti tu de astea toate/ Si teme-te porunca s-o încalci!”
 Încă o dată se confirmă importanta respectării poruncilor divine, iar impactul este cu atît mai mare cu cît însusi Fiul lui Dumnezeu îl avertizează de data aceasta. Referirea la „chinul cel de veci”reprezintă alternativa sumbră ce-l asteaptă pe Adam în cazul în care se decide să nu respecte legile divine. În această situatie Tatăl ceresc ar fi vesnic îndurerat, deoarece cea mai iubită creatie a lui ar deveni „tovarăs al nenorocirii” diavolului, si nu mostenitor al Împărătiei Cerurilor cum i-a fost hărăzit dintru început. Si totusi, soarta omenirii îsi urmează cursul implacabil în ciuda tuturor avertismentelor si ispitirea Evei de către sarpe se produce în mod fatal si inevitabil: „Si lacomă, si fără înfrînare,/ Se îndopă mîncînd, necunoscînd/ Că-nghite moartea...”.Plata păcatului este moartea si toti urmasii Evei vor plăti de acum încolo acest pret. Consecintele păcatului Evei se extind însă asupra întregii creatii a lui Dumnezeu: „Mîncă din el – si rana-ntreg Pămîntul/ Îndată o simti; Natura toată/ Pe temelia ei, oftînd din greu/ Prin toate lucrurile sale, semne/Dădu, de groaznică nenorocire,/ Vestind că totul, totul e pierdut”. Păcatul distruge armonia si echilibrul lumii, iar natura reactionează imediat ca un întreg, constientă de catastrofa ce tocmai i s-a întîmplat, constientă de faptul că va muri si ea ca orice fiintă vie. Personificarea naturii –„oftînd din greu” aduce un plus de dramatism versurilor ce devin astfel cu atît mai impresionante. Constiinta mortii, a extinctiei –„totul, totul e pierdut” – pătrunde în natură mai repede decît în mintea Evei care nu pregetă să-l ispitească, la rîndul ei, pe Adam: „Si-Adam gustă, nepregetînd măcar/ Că toate îi erau acum stiute,/ Neînselat, ci nebuneste numai,/ Învins de dulce farmecul femeii”.
Se pare că avertismentele divine nu au folosit la nimic si din nou soarta omenirii îsi urmează cursul implacabil în persoana lui Adam de data aceasta. Si din nou natura se cutremură din temelii la gîndul nenorocirii ce-o asteaptă, căci omul nu va plăti singur pretul mortii, ci împreună cu natura din care face parte: „Si se cutremură atunci Pămîntul/ Din temelii, ca de dureri cuprins/ Si iarăsi din rărunchi gemu Natura;/ Si cerul se întunecă de nouri,/ Si bubui un tunet surd din Cer/ Si stropi de-amare lacrimi se vărsară/ Cînd se-mplini păcatul strămosesc”. Dramatismul atinge apogeul în aceste versuri, deoarece soarta întregii lumi a fost pecetluită. Tragedia universală capătă caracter definitiv, iar natura personificată îsi manifestă durerea prin toate mijloacele posibile – „se cutremură”, geme, tună, „se întunecă”, varsă lacrimi.
La întîlnirea cu Dumnezeu, Adam nu realizează schimbarea ce se petrecuse cu el si-i răspunde acestuia: „«Te-am auzit pe-aicea, prin grădină/ Si, gol fiind, atuncea m-am ascuns,/ Temîndu-mă de glasul tău»./ La care/ Judecătorul milostiv, îndată,/ Îl întrebă pe-Adam, dar nemustrîndu-l:/ «Tu glasul mi l-ai auzit adesea,/ Dar nu cu teamă – ci cu bucurie!/ De ce, Adam, te temi de el acuma?/ Au cine ti-a spus tie că esti gol?/ Au ai mîncat din pomul cel din care/ Te-am fost oprit să gusti cu străsnicie?»” Spăsit, Adam răspunde în cele din urmă, dînd vina pe Eva: „«Femeia ce-ai făcut-o pentru mine/ Să-mi fie ajutor (...)/ Mi-a dat un fruct – si am mîncat din el!»/ Răspunse-atunci Puterea Suverană: «Au era dînsa Dumnezeul tău,/ Ca să asculti de dînsa, mai degrabă/ Decît de Făcătorul tău?»”
Conform avertismentelor date, Creatorul distribuie impartial pedepse fiecăruia dintre ei, începînd cu sarpele: „«Fiindcă tu ai săvîrsit aceasta,/ Fii blestemat apururi între toate/ Ale cîmpiei fiare si-animale;/ Pe pîntecele tău te vei tîrî,/ Si toate ale vietii tale zile/ Tărînă vei mînca; si dusmănie/  Voi pune între tine si Femeie,/ Între sămînta ei si-a ta sămîntă;/ Femeia capul tău îl va zdrobi,/ Asa cum tu-i vei întepa călcîiul!»” Ultimele versuri contin o aluzie transparentă la noua Evă – Fecioara Maria, care prin nasterea Fiului lui Dumnezeu (în greacă, Teotokos – Născătoarea de Dumnezeu), va schimba soarta omenirii, redîndu-i mîntuirea, desi va suferi, ca orice mamă, pentru Fiul răstignit, asa cum îi fusese prezis.
Seria pedepselor divine continuă cu Eva: „«Necazurile tale înmulti-voi/ În vremea sarcinei ce ai s-o porti;/ Vei naste prunci în chinuri – stăpînită/ Si-atrasă de bărbatul tău fiind.»” Si apoi cu Adam: „«Fiindcă tu ai ascultat de vorba/ Femeii tale si-ai mîncat din pomul/ Din care ti-am cerut: Să nu mănînci! –/ Blestem va fi pămîntul pentru tine;/ Te vei hrăni din el cu osteneală/ În toate zilele vietii tale!/ El spini îti va rodi si pălămidă;/ Cu iarba cîmpului te vei hrăni;/ Si pîinea, din sudoarea fetii tale/ Ti-o vei mînca – pînă te vei întoarce-n/ Pămîntul din care-ai fost luat,/ Căci tu tărînă esti – si în tărînă/ Te vei întoarce iară, negresit!»” 
Asadar, ceea ce le fusese prezis în cazul încălcării poruncilor divine, s-a împlinit. Adam are acum revelatia relativitătii si a efemeritătii tuturor lucrurilor, inclusiv a propriei persoane. Chinul la care se făcuse referire anterior, îl va îndura fiecare în felul său, însă  în mod real. Dar cea mai dezastruoasă consecintă a păcatului este distrugerea relatiei dintre om si Creatorul său. Adam pierde  raiul, pierde „fericita stare dăruită”, pierde calitatea de fiu al lui Dumnezeu si mostenitor al Împărătiei Cerurilor. De acum încolo libertatea nu mai comportă nici un risc pentru el care devine rob al păcatului si „tovarăs al nenorocirii” diavolului.
Si totusi, o sperantă există pentru omenire; în marea lui iubire pentru oameni, Dumnezeu îsi sacrifică unicul său Fiu ca jertfă pentru mîntuirea lumii. Fiul însusi îsi asumă destinul de mîntuitor al neamului omenesc, făcînd voia Părintelui Ceresc: „«Cuvîntul tău a fost rostit, Părinte!/ O s-aibă Omul parte de-ndurare; (...)/El – nimicit, datornic n-o să fie!/ Ci iată-mă, mă dărui pentru el/ Eu – viată pentru viată! Vreau asupră-mi/ Mînia ta să cadă; fă-mă Om:/ De dragul Omului, din sînul tău/ Pleca-voi eu; m-oi despuia de slava/ De-ati sta alături, cu de bunăvoie,/ Cu multumire pentru el murind»”.