Dan ANGHELESCU

                                Sonetele toamnei

                                                *
De ce insisti să-mi dai inelul cu piatra straniu-visătoare?
Prin ea m-ar bîntui iceberguri, vînători si banchize polare…,
Baleniere esuate, sticle de rom, fantaste manechine,
Prea galesi pinguini si plînsul mărilor albe în ruine,

Vechi clopote din lumi de iarnă, refrene vechi de goliarzi,
Statui migrînd din atlantide, circuri si clowni si leoparzi...
Ce-as face dară cu inelul si cu ciudata-i piatră rară,
Cînd poartă-n el albastre ceturi din tărmi învesniciti sub seară?

Prin el se-aud garsoniere plutindu-mă-n singurătate,
Ca niste trenuri lungi ce-si spală cu lacrimi rotile brumate…
Ce-as face dar, frumoasă doamnă, purtînd la mînă-acest inel,

Pe strada mea cu aprozare si ceaiuri reci de musetel...,
Cînd bîntuie-n odăi gutuii c-un  aer de rachiu si toamnă,
Ce-as face cînd astept chenzina, sau cînd mă-mbăt? Ce-as face Doamnă?

                                   *

Să-mi pierzi pe buze-o tainică ispită
Veneai, daimon, în prea-tîrziu amurg.
Veneai cu dulci otrave si depărtări ce curg,
Spre-a mi te face si mai mult dorită...

Sînt trestie, sînt umbră, sub respirarea ta.
Port un pustiu prin străzi albe de ploaie,
Silabisesc absurdul din verbu-a astepta
Cu sufletul uitat prin lungi si reci tramvaie.

Jivine dulci din visuri de ceară albăstruie
Mă sfîsie-n cuvinte si nu mai stiu ce-nseamnă
Prea strania lumină ce parcă din noi suie

Alunecînd odaia, sau vietile?…, sub toamnă.
O! nu e o poveste, mult prea iubită doamnă,
Ci altceva ce este si-atunci cînd… parcă nu e!

 

*
O! Cît de lină-i toamna, iubito, cînd te-astept,
Si noaptea-i o caretă de umbre si mătase.
Imne medievale furînd, dintr-un transept,
Voi să-ti întîmpin pasi-n isonuri fastuoase. 

Dar tu, precum o zînă de palidă de hîrtie,
Îti tot amîni venirea si azi, ca si-alte ori;
Din lunge camioane de ceată si ninsori
Se basculează-n mine o grea stenahorie...

Si-atunci îti scriu!... În plicuri cu antet
Îmi tot gravez tristetea-n cerneală violetă;
Ori poate (e-o idee!), în forma de sonet

Îmi strangulez pornirea, vezi bine, desuetă !
Si astfel îmi scriu viata pe albul de hîrtie...
Si... dintr-odată-i seară! Si-a-nchis la farmacie !

*

S-a dus din noi copilăria tîrsind prea vechile sandale...
Azi-noapte-n în vis, jucam sotronul pe un asfalt rătăcitor;
Si mă strigau lung vînzătorii de apă, călărind sacale,
Iesea din cancelarii toamna ca un necunoscut vapor.

Mă adiau în departe mile-marine lungi de ceată.
Despre distanta-ntunecării venind spre noi, nu se mai scrie.
Să calculăm dar logaritmii pentru lumina ce ne-ngheată!
Copacii nasc într-un computer o tenebroasă amnezie.

Banchiza lunii rătăceste-n rigole cu piane moi.
Prin veghea toamnei vom întinde, pe sîrme, rufe reci de ape.
Cînd herghelii de cai sălbateci ne cer cîmpiile-napoi

Sîntem pavajul care-si simte suflarea ierbii mai aproape.
Vom inventa atunci biserici drapate cu brocarturi sfinte
Unde amurgul  nostru-si cîntă dezastrele fără cuvinte.

 

*

Sonetul meu devine palid si ezitant!
Cred că-si presimte-n suflet căderi mari de zăpadă.
Din limpezimea formei de rece diamant
Cuvintele-ostenite ar vrea spre-în cer să-l cadă,

Ori să-l arunce-n lume tîrîndu-l pe-asfalturi,
Să-i piardă-n drum destinul banal si monoton;
Sau să-l rostească noaptea, soptit, la telefon
Amestecat cu cioburi sclipite din înalturi...

De-aceea poate, doamnă, sonetul meu ezită
Să se înfătiseze-n senin privirii tale…
Cînd ea, neiertătoare-i ca spada ascutită

Cuvintele-si presimt înluminări fatale…
Si-atunci îsi spun mai-multul întoarse din tăcere
Stiind că-n moartea lor nu-i nicio înviere.