INEDIT

Mihai ANTONESCU

(1904-1946)

 

VIORELEI MELE

– fragmente epistolare –

 

Sonete, poeme, scrisori si texte regăsite de Alex Horeaux,

transcrise si îngrijite de Marilena Lică-Masala

 

Avocat, politician, autor al cinci volume documentare editate între 1942 si 1944, Mihai Antonescu îmi era total necunoscut ca poet ori romancier. În august recent, o întâlnire neasteptată la Paris cu Alex Horeaux, mi-a dezvăluit latura lirică a personalitătii ilustrului om politic, datorită unui document păstrat cu grijă în biblioteca personală. Este vorba de o copie a corespondentei în manuscris purtată de Mihai Antonescu între 1926-1927 cu Viorela Georgescu, o domnisoară pe care tânărul avocat o curta si de care era îndrăgostit. Căsătoria, care a avut loc în septembrie 1927, a curmat bogata si febrila corespondentă. Copia fragmentele epistolare, conservate sub formă de sonete, poeme, texte lirice, proiectul unui roman, i-au fost încredintate lui Alex Horeaux de Viorela Georgescu (stabilită în sudul Frantei, probabil după terminarea celui de-al Doilea Război mondial) la începutul anilor ’90. Purtat de alte proiecte pe alte meridiane, Alex Horeaux nu stie ce s-a întâmplat cu manuscrisul original după moartea Viorelei Georgescu si nici data la care a survenit acest nefericit eveniment. Încredintându-mi la rândul său documentul, din dorinta de a-l restitui publicului românesc, m-am aplecat asupra transcrierii copiei manuscrisului cu toată atentia cuvenită unui text pretios nu doar prin vechimea lui, cât si lirismul ori profunzimea sentimentelor exprimate de autor, străduindu-mă să restructurez si să arhivez filele în ordine cronologică. Lucrul nu a fost anevoios întrucât caligrafia foarte frumoasă a autorului, precum si bunele conditii în care a fost păstrată corespondenta de către doamna Viorela Georgescu, fac textul încă usor lizibil. Am selectat pentru acest număr din revista POEZIA câteva texte lirice scrise între 1926 si 1927, pe care le-am grupat sub titlul „Viorelei mele”. Cifrele între paranteze pătrate reprezintă un cod al paginilor transcrise, pe care l-am conservat ca atare. Punctul, semnul exclamatiei, punctele de suspensie, prelungite pe un rând, uneori mai mult de un rând, după titlu, precum si titlurile între ghilimele, fac parte din scriitura autorului. Am păstrat asezarea în pagină gândită de autor.

Ne propunem publicarea fragmentară a copiei manuscrisului lui Mihai Antonescu, ce ne-a fost încredintat de Alex Horeaux, sperând că printre cititorii revistei vom afla posesorul manuscrisului original, pe care îl rugăm să ne contacteze cât mai curând cu putintă, pe adresa redactiei POEZIA.

 

 

 

1926

 

[12] Sonet.

 

Te-am întâlnit în câmpul fericirii...

Tu culegeai o floare fără nume,

O floare albă cum nu-i alta’n lume

Si eu ti-am spus că’s florile iubirii.

 

Mi-ai dat sfios petalele iubirii,

Petalele nepretuite’n lume...

Si ai plecat pe calea fără nume,

Ducând cu tine visul fericirii.

 

De-atunci... te-astept în calea amăgirii !...

Petalele s’au ofilit de mult...

Legenda lor zadarnic o ascult :

E doar legenda tristă-a ’nchipuirii.

... Si râd si plâng în drumul depărtării

Căci florile erau... ale uitării !

Sept 1926

 

 

[13] Sonet.

 

Era în seri de lună înecate,

Când razele-i în valuri se coboară...

Erai senină, blândă si usoară...

Păream doi demoni în singurătate...

 

Pe stânca ’n care valul mării bate,

În vuetul ce firea-ti înfioară,

Am scris atunci în slove tremurate,

Cutremurat, un vers – întâia oară.

Si de atunci cântam în orice seară

Pe Cupidon si fiinta ta bizară...

Părea că fericirea mi se’nsiră

În lanturi nesfârsite... argintate !...

Când ai fugit, mi-am spart trudita liră

De stânca’n care valul mării bate !...

 

 

[14] Vestalei care va veni !...

 

Vieata mea e-un candelabru tainic

În care-am ars făclii nenumărate,

Pe rând s’au stins luminile curate

În clocotul trecutului năvalnic.

 

Si orice vis pierdut, orice durere

Mi-a stins pe rând lumină, cu lumină...

Precum acordul viu de mandolină

S’ngroapă - sub ferestre în tăcere !

 

Iar azi, a mai rămas în candelabru,

O făclie mută, luminând macabru !

 

Veni-va, oare, ’n noapte o vestală,

Ca-n templele anticelor credinte,

S’aprindă iar făclii de suferinte...

Cu ochii senini si fata roză-pală ?!

Veni-va ea cândva, veni-va, oare,

Să le aprindă, ca în trecut... pe toate...

... Sau va veni cu buze ’nsângerate

Să sufle în trudita lumânare ?!

 

 

[15] Sonet.

 

Cu mâna mea eu desmortesc fiinta

S pot schimba în răsărit – apusul ;

Eu nu cunosc ce’nseamnă nepătrunsul

Sau ce putere are umilinta.

 

De frate, am amorul si surâsul,

De soră, am plăcerea si credinta ;

Printre dusmani eu socotesc : căinta,

Durerea, nenorocul si chiar plânsul !

De-aceia, eu cuprind întreg pământul,

Adăpostesc pe om cu-a mea aripă,

Dar nu pot sta mai mult de-o clipă.

Pornesc să-mi răspândesc în lumi cuvântul,

Să linistesc sau să alint simtirea...

Toti m-au simtit cândva : sunt fericirea !

 

[16] Crisanteme !

 

În parcul tău de crisanteme roze,

Ascunsă’n destrămatele petale,

- Ca’n templul nepătatelor vestale –

Cădelnitezi iubirii-apoteoze...

Cu graiul tău în sunat de cristale.

 

Si dorul meu răsfrânt din negre stepe

Îmbrătisează mantia-ti de-opale,

Întemnitând între petale pale

Vrăjitul imn, ce blânda Euterpe

L-a înzeit în cânturile tale.

--------------------------------------

De ce nu vii, minunea nesfârsirii,

Cu bratul de roze tufănele

Să le reversi în gândurile mele ?!

Si eu să simt că-s florile iubirii...

Că florile iubirii’sale mele !

 

De ce nu vii cu mâinile de tremur

În lumea mea cernită negurată,

Să mă alinti cu dragostea-ti curată

Si cu iubirea mea să te cutremur.

----------------------------------------

De ce nu vii cu mâinile de tremur.

 

Octombrie 1926

[semnat] MAntonescu

 

[4] Departe !...

....................................................................................................

Cuprins de vrăjire, cântat-am visarea

Ce smulge din lume urâtul,

Si-l poartă acolo... departe... ca marea,

Ce sterge pe stânca de ghiată uitarea

Si’ngropaă în valuri trecutul !

 

„Vom merge departe, în stersele zări,

Uita-vom de viată si moarte !...

Vom cerne prin giulgiul seninei visări

Frivola durere de dulci desmierdări...

Vom merge departe... departe!

 

„Niponul ne chiamă, Niponul vrăjit

De forta eternelor soarte.

Cu roze petale si palme de mirt

Ne-asteaptă, în pacea de secoli svârlit –

Vom merge departe, departe !

 

Si ochii tăi cată, privirea curată

De caldă simtire se’mbată

Si vraja nebună, în suflet de fată

Se-ntinde, cuprinde, năvălnic tresa(ltă)

Si taina iubirii s’arată.

Octombrie 1926

 

 

[5] Dorintă...

 

As vrea să te privesc, tintinta-mi ochii

În strălucirea blondă dintr’ai tăi,

As vrea să te’ntâlnesc pe orice căi,

Cu orice gând si-oricare dintre rochii.

 

As vrea privirea ta să mă’nfioare,

Să te privesc dar să-mi ascund avântul,

Când graiul linistit îti toarce gândul

În care esti asa nepăsătoare...

 

As vrea să-mi cânti sonatele nebune

Încătusate’n sunet de clavire,

Că să’nteleg năvalnica iubire,

Pe care gura ta nu mi-o va spune.

-----------------------------------------------

As vrea să-ti spun nebuna’mpătimire

------------------------------------------------

------------------------------------------------

As vrea să nu mai fii nepăsătoare !

Octombrie 1926

[semnat]

MAntonescu

 

[6] Portret.

 

Cerul îsi revarsă unda de albastru’ azuriu

În privirea ta fecioară si-n gândul tău curat

Cerul farmecul ti-a dat

Si din el ai rupt târziu

Zorii, care s’au culcat

În al soarelui palat.

 

Cerul te-a’nzestrat cu taina si albastrul lui de sea(ră)

A sădit în tine farmec, ca să-l porti î lumi cu (trupul)

Si prin taina-i de lumine –

Tu, cu farmec de fecioară,

Ai pătruns acum la mine,

În a gândului desime.

 

Imnul care cântă totul, prins în gura ta umil,

În sublimă melodie, îti acordă ca pe-o strună

Orice vorbă-i rea sau bună ;

Si gândind că sunt copil,

Văd un sclav plângând sub lună

Că-si iubeste pe stăpână.

 

 

[20] Cânt sibilic !

Zeitei oracolului meu...

 

V – „Vrăjită minune, năvalnică lume,

I Iubire, avântăti puterea!

0 Opreste ritmatic credinta ’n fărâme

R Revarsă în cuget mister fără nume...

E Erată ! Mi-e dragă durerea!...

--------------------------------------------

L Litanii... în picuri... târziu desclestară

E Erotica gură de ceară :

I – „Iubirea mai mult să te doară !”

[semnat] MAntonescu

Octombrie 1926

 

[21] „Frustrare”

Viorellei mele...

 

Îti simt si-acum catifelarea pleoapii

Cu tremurul usor – aripi de flutur –

În unde mici, ca tresărirea apii,

Pe-obrazul ei petale când se scutur !...

 

Mai simt si-acum clipirea ta usoară

Sub dogorirea fără gurei fără soapte ;

Si-această fericire mă’nfioară

Când mă avânt cu dorul tău în noapte !

------------------------------------------------

Si te visez venind cu-aripi de flutur

Cu brate moi, ca trupul alb al apii,

Ca să mă culegi – când florile se scutur

Cu gura ta, înlăcrămarea pleopii !

[semnat] MAntonescu

 

 

[7] Blestem.

 

Te-am asteptat atâtea nopti de’a rândul,

Iubire,

În nestire gândul l-am aripat mereu spre

tine ; si-n clocot de nesatiu ritmic simteam

bătaia trupului în mine !

 

Te-am asteptat cu pleoape de mărgean,

Cu lacrimi zgâriate în năframe ; te-am asteptat

Din lumea-ti de fantasme să te cobori pe-o

Aripă de basme, să mă alinti cu mâna ta vrăjită,

Cu mâna ta înfierbântată’n patimi...

Si te vedeam, mereu neprihănită, mărită în

Lentilele de lacrimi.

 

Te-am asteptat cutremurat,

Vestală,

în templul firii să înalti litanii...

 

Te-am asteptat treptenicul credintii să îl

aprinzi cu mâna-ti străvezii... Si’n faclele

făgăduintii – anii să’i arzi cucernic fără

de sfială - cu ceara lor să’mi [înmaldă]

simtirea.

Te-am asteptat să-mi cânti nemărginirea !

 

Te-am asteptat să-mi mistui desnădejdea,

Din plumbul ei topit să-mi torni vrăjirea,

Să’mbălsămezi cu vlaga ta nestearsă putregăitul

meu trecut de erezie !

 

Te-am asteptat – Iubire !

 

Si-acum, când vii cu trupu-ti de stafie,

Să plămădesti ipocrizia-ti veche, din pră-

Fuitele credinte înselate ; acum – când vii

Cu mâinile pătat, să irosesti cu ele silnicii

si din credinta mea să-ti faci statuie...

 

Acum – când arzi în casa mea tămâie, ce’n

fumul ei drăcesc să văd în tine Dumnezeirea

ce-am ucis’o’n mine, - în ochii mei uscati

de’nsălăciune te văd cum esti : o gârbovă

meschină, acoperită-n straele furate...

ca o regină’n haine de hermină, în care

moliile alb-bronzate făcut-au cuib de’ngemănări perfide.

 

Te-aud cum cânti !

În graiul tău – silfide psalmodiază

Rtimic rapsodia, din care a mocnit Infermul.

 

O ! nu mă’nseli. În mintea mea, eternul

nu e un gem de lână înodată,

în care câltii câmpului se’nsiră ; în trupul

meu, ascund întemnitată duioasa melodie

sidefată de heruvimicul preludiu al crezării.

Si-acum, când vii în templul asteptării,

sunând istet osoasele-ti călcâe, să cred

că tolba de săgeti sfintite a Zuelui-Copil

e tot cu tine...

când răspândesti miresme de tămâie,

ca să-mi cernesti nesufocata-mi veghe...

Iubire, te blestem !

În tine, iscoditoare cobe ne’nfricată,

Să se aprindă - de azi’nainte – focul, cu care

Tu mi-ai mistuit nădejdea ; în ochii tăi,

De azi’niante, jarul – ascuns sub spuza

Oarbelor credinte – să ardă gândurile

Tale-acoperite în mincinoasele-ti făgăduinte.

 

Si dacă eu, în goana mea stingheră, pulsând de dorul tortelor aprinse, voi căuta

Din nou nădejdea’n tine, - si iară voi

Cersi apoteoze, tăgăduind înfrângerile stinse

 

Iu-bi-re !

 

Dorul meu săspargă, în cioburi de-ametist

nevrednic, mărgăritarul gândului sfintit

de mine !

Da ! gândul meu de-a te goni pe tine,

Cu mâna mea de muritor netrebnic,

– în gâlgâirea sângelui din crestete să simt

că minti cu ultima-mi văpae...

Si’n cântul tă de

neagră cucuvae, să-mi împietrească ultima bătae !

 

[semnat] MAntonescu 19’

 

[10] (scris pe orinzontală)

 

Am venit „Bonjour” să-ti spun...

Dar te’mbrătisa – Morfeu ;

Ce era să caut eu

Daca nu mai esti al meu ?!

Relul meu frumos si bun...

 

Relul tău

 

 

[11] „Plecare”

 

Mă poartă viata ; drumurile-i sterpe

Te-au deslipit tăcut de lângă mine...

Dar cugetul meu râde, heruvinic,

Cum hohotea melodic Euterpe,

Că si asa, sunt tot mereu cu tine

 

Mă poartă viata ; poarta ei te’nchise

Pe tărmul depărtărilor senine ;

Si rătăcesc fugarnic, ca Ulise,

Pe marea dorului străpuns de vise ;

Dar si asa, sunt tot mereu cu tine.

 

----------------------------------------

Mă prinse viata’n aripa sirenei...

Dar eu te port cu mine în tot locul

Si duc cu mine vraja Melpomenei...

Că tu mi-ai revărsat în gând norocul

Si vietii mele tu îi deapeni jocul.

 

Te duc ; si’n mine plânge depărtarea...

Tu porti sfios - pe umeri albi - amfore ;

De cântul tău tresară Telpsichore...

Si numai tun lumină, mi-esti scaparea...

Cu pasii tăi, care strivesc uitarea !

[al tău]

La 4 si 20 dimineata.

 

1927

 

[1] 1 Martie 1927

 

Desăilări.

As vrea să-ti scriu cel mai frumos poem, pe care l-a putut mocni vreodată cea mai pierdută inimă’n blestem si inima cea mai însângerată.

 

As vrea să-ti cânt,

– acum, când pleci – cea mai frumoasă melodie, – dar pleoapele îmi sunt prea seci... Si-n chinuita ei melancolie, sărmana inimă

nu stie să cânte fără lacrimi.

 

Mi-e trupul mort si sufletul mi-e gol – ca un cavou, pe-al cărui frontispiciu, cu mucigaiul alb în rostogal, te-acoperă îndemnul de ospiciu:

„Tăcere”

Da! Tăcere o vreau, dă-mi multă, cât mai multă,

Durerea să mă doară !

Si-ascultă!:

 

[2] Când trenul te va purta departe, fluturarea batistei mele să nu te urmărească.

La ce bun?

Lasă-te în prada monstrului cu capul de horn (?) el te va purta pe picioarele lui rotunde, de fum (?)

într-o rostogolire de basm acolo... departe, departe, în tara viselor tale dragi.

Si el să-ti fie drag!

Eu, eu îl iubesc si eu... De ce?!... O stiu doar eu!

Si-apoi, de ce l–as urî?!

Te războiesti, într-o fantezie mitologică, cu monstrii care vin, care te înfruntă. Dar cu cei care fug pasnici si lasi, cu ei, de ce m-as lupta?

Nu!

Numai luminile sale rosii si verzi, din ceafa lui nepăsătoare, mi-au despicat fruntea si mi s-au încuibat în crestet.

 

La mine te rog să nu te gîndesti niciodată ! Să nu te turbure, nici să te linistească amintirea mea. Stii? Pe morti îi scuturi din pacea lor, dacă vorbesti de ei.

Si eu, să-ti fiu mort...

 

Acolo, departe, e liniste, la mine e furtună !

Acolo e fericire; la mine e blestemul.

 

[3] Mă gândesc cu spaimă că pleci, nu pe o pasăre fugară, cu două aripi, ce se lipesc, se acoperă, se încălzesc...

Nu!

Pleci pe o cale cu două sine, care nu se întâlnesc niciodată.

Auzi, tu?... Niciodată!

 

De ce să-mi ascund presimtirea, care îmi scurmă pieptul :

Niciodată drumurile noastre nu se vor contopi... niciodată, pentru că tu, tu ti-ai ales drumul ăsta: te chiamă - si tu îl vrei. Sunteti unul al celuilalt; (eu nu mai sunt nici măcar indescifr)

Pe groapa aburindă a trupului cald încă, o stâncă înghetată, ce nu se schimbă vesnic, în sfesnic arde ruga si plânge, plânge-ntruna. Se roagă sufletul. Stii ce vrea, Viorella?

... Ca acolo, departe, în tara ta visată, Destinul, Vraja sau Puterea, sau Dumnezeul care mă îngroapă astăzi, să-ti împlinescă mâine... gândul cu care ai plecat în minte, vrând să-l făuresti acolo, da, gândul fericirii tale...

... pe care o trăiai si-aici, care te chiamă acolo... dar pe care mi l’ai ascuns, crezând că pe mine nu mă îndumnezeieste o fericire care e numai a ta.

[semnat]

M Antonescu

 

Îti voi scrie curând de tot

 

Stelute muzicale

 

Te cânt plângând, râzând te cânt,

Si totdeauna mă ’nfioară

Aripa cerului răsfrânt

Din armonia-ti de fecioară

Pe fruntea-mi de pamânt...

 

Si râd si plâng în clocot blând:

Când ochii-mi pla^ng, în gând e cânt,

Te vreau râzând, te vreau plângând,

Si totdeauna mi te cânt

Iubirea depănând.

------------------------------------------

Te vreau râzând, te vreau plângând...

Si timpul tremură ’năltând

În suflet stins, aprinsul gând...

Te vreau, când vei veni curând

Cu gura ta să râd.

[semnat]

MAntonescu

4 Martie

 

[18] Pentru tine... (în fuga dorului !...)

 

În simfonia vrajei desfrânate

De ritmul nou al dragostei cuminte,

Petalele plăpând catifelate

Le-am sărutat pe gura ta fierbinte...

Sub cer dogoritor de ’mpătimare

Atunci, târziu, în noptile-argintate

Pe buze noi, am plămădit uitare

Din timpul cald al dragostei pătate...

---------------------------------------------

Si te astept cu trupul prins de friguri,

Să-ncătusezi înflăcărarea toată...

În susurarea noptii vom fi singuri...

Si ziuă nu s’o face niciodată !...

[semnat]

MAntonescu

7 mai

Alex Horeaux/Horoveanu (n. în 1932, la Bucuresti), fost om de afaceri, este în prezent corespondent pentru un cotidian local din România. Pe linie maternă este nepotul lui Adolphe Stern.