Nici eu si nimeni
Nu stie cum am înteles
Sã birui anii
într-un labirint la vedere
Pe care nici nu trebuia sã-l strãbat
Cîtã vreme deasupra se stingea
un soare oarecare.

Mi-a fost dat sã voiesc tãcerea
Labirintului prin complicarea lui
Si doar banalitatea mea
A putut sã iubeascã  din vremi
în timpuri cîte ceva

Zahiri si magi adevãrati
Mi-au cerut cele o mie de chipuri
Ca sã-mi arate capãtul

Si-am cugetat
Le-am spus cã-i amãgire
Crezui cã Nefiinta asteaptã
La marginea ultimei strãzi

Dar nu erau decît niste frati
Care trãgeau cu mîinile de o fecunditate
Ca o stea
Si continuau sã mai fie
înfiorãtor de nesfîrsit.
 

IMAGINEA DE DIMINEATÃ

Ascultam visul  demult pierdutului kaballist
Despre infinita luminã
A tuturor lumilor si celor nesfîrsite cercuri
Si am vãzut în ce întuneric mã scãlda
Astrul celei mai fericite amiezi

Cascada ce m-a învãtat cã doar
Cînd te afli în fata ei apele coboarã
Apoi sã urce si sã poatã recãdea
Cînd te-oi întoarce

Ori vîntul, ploaia si mai ales tunetul
Ce se dezlãntuie doar pentru tine
Sã poti spune – fie si tãcerii
Cã le-ai întîlnit