Mircea Bujor – Visul unui impegat de miscare

Mircea Bujor, actualmente medic si fost redactor al „Opiniei Studentesti” de la Iasi, în anii 70, intrã în literaturã cu o carte de versuri, apãrutã la „Corgal Press” din Bacãu, care poartã un titlul oarecum surprinzãtor, chiar prozaic, „Visul unui impiegat de miscare”. Ce-i drept, suficientã miscare, întrucît poezia lui Mircea Bujor nu este lipsitã de o anumitã dinamicã  a unor elemente din universul liric pendulînd constant între stele si adîncuri, purtate pe aripi de pãsãri mari „ciocãnind discret sticla înãltimilor reci”.
Fiind înclinat cãtre arta plasticã (este membru al Uniunii Artistilor Plastici), Mircea Ciobanu preferã o scriiturã plinã de imagine, cu peisagii evidente si pline de cromatici, de „o mantie de purpurã lichidã” în care se ascunde cosmarul, visul, reveria unui impiegat de miscare, nimeni altul decît creatorul „anulînd/ marile enumerãri ale fatalitãtii”.
Uneori trãgîndu-si verbele din Nichita Stãnescu, alteori lãsînd impresii din Bacovia (poate si Bacãul natal e „vinovat”), dar mai ales preferînd tãisul direct al amprentei personale, Mircea Bujor poate continua poezia prin „Noaptea samanului”, educîndu-si apetenta pentru culoare si formã, într-o zicere elevatã, cum este cea din cartea de fatã: „Plouã si e rosu/ ca într-o moarte neasteptatã/ care îti bate în frunte ca o mãnusã de fier/ cu un deget de aer/ monoton, în silã/ ca o greatã rãu ascunsã/ de parcã s-ar cunoaste o lege/ a spontaneitãtii vîntului, a mãrilor/ mãcinînd scrierea tremurãtoare a samanului.”
 

Felix Nicolau – Salonul de inventii

Universitar în filologie la Bucuresti, Felix Nicolau vine cu o scriiturã plinã de complicatii pozitive, la Editura Multimedia, scriiturã din care se detaseazã clar o anumitã esteticã, îndelung studiatã. Suficient de inventiv, Felix Nicolau îsi intituleazã volumul „Salonul de inventii”, ceea ce are, în fapt, o încãrcãturã provocatoare, mai ales dacã rãsfoiesti cuprinsul si ajungi la „Critica Lungimii Pure”, poem dedicat postmodernistilor optzecisti. „Bunãoarã/ cum ar fi sã uit deschisã/ cismeaua poemului? – ce prilej minunat/ pentru el sã-si întindã trupul bãltat în jurul/ gîtului – gîtul amiezii!?”
În altã parte, citim: „ai lãsat timpul deschis”, „tristetea îmi umblã prin mãruntaie”, iar cum si „cismeaua poemului” este deschisã, întelegem cã Felix Nicolau preferã o lume a procesului, a transformãrilor, a timpului amplu, chiar dacã e plin de ironie si de multe ori devastat de îndoialã. „tîrnoseste Doamne/ trupul acesta uns cu toate/ sudãlmile fericirii si/ nãucirii”, si întelegem astfel cã poetul se naste dintr-o complexã si miscãtoare experientã prin care se explicã multele semne de întrebare pe care le foloseste. Cum ai putea sã te întrebi, dacã nu cunosti?...
 

Ecouri de pe meridiane

Editura Academiei Internationale  Orient – Occident îsi continuã consecvent proiectul de a aduce în atentia cititorilor poezie a autorilor din strãinãtate, avînd si noi ocazia de a rãsfoi trei noi aparitii, îngrijite de neobositii traducãtori si scriitori Dumitru M. Ion si Carolina Ilica. Cãrtile fac parte din Colectiile Festivalului International „Noptile de Poezie  de la Curtea de Arges” si onoreazã inspiratia a trei autori care au fost prezenti la aceste colocvii.
Concret, este vorba de Franca Bacchiega – „Calea Cinabrului”, editie bilingvã româno-italianã, Dobrilo Pavi( – „Turturi” si Ivan Golubnici – „Înger trist”, apãruti între copertile generoase ilustrate de graficile lui Marcel Chirnoagã.
*
Italianca e o îndrãgostitã prin care se strãbat destul de des gînduri adînci si mirãri filosofice, desi „sunt zile care trec fãrã zgomot”  într-un „zbor perfect în umezeala noptii”, dar rãmîne peste toate o apãsatã amprentã a feminitãtii care îsi asteaptã identitatea într-o lume a puritãtii, într-o „zãpadã” nesfîrsitã” care sã evite orice complicare perisabilã a lumii.
*
Ivan Golubnici, cu al sãu „Înger trist” se revendicã din nesfîrsita întindere a Rusiei si intrã în suflet cu o cîntare dulce si jalnicã a unui însingurat care scrie pentru cã nu are cum comunica altfel. Si poate nu are cu cine. O pendulare între spatii închise (camere, case umbroase) si întinderi fãrã final, o plimbare permanentã prin orasul vechi, plin de surprize, amaruri înecate în alcool sau iubiri atît de vechi de parcã ar veni din alte timpuri compun un univers profund, uneori esenian, care place direct si te prinde. Multã muzicalitate, vers ritmat si rimat definesc un poet autentic, bun, plãcut.
*
Muntenegreanul Dobrilo Pavi( îsi trage sevele din eseisticã iar poezia rezultatã are o tinutã sobrã, filosoficã si e plinã de substantã conceptualã, „culcatã în ieslea Cãii Lactee” de unde se revarsã felurite energii ceresti care-l cuprind iremediabil si-l poetizeazã. Scrie bine, e plin de „stele” si de zei, crede în poema universalã si gloseazã solid despre toate întîmplãrile ciudate. „Nu îti duc dorul în iarna aceasta/ Voi sãri si peste primãvara prea timpurie/ Din pricina croielii hainelor mele/ A miscãrilor tale cînd pictezi chipuri”, spune poetul, care se lasã descoperit ca un îndrãgostit prea exigent, cãruia nu-i rãmîn spre vindecare decît spatii îndepãrtate pe care le cunoaste fãrã sã le fi vãzut. Cã va ajunge într-o zi la împãcare, e greu de crezut pentru un om blestemat la poezie.
*
Aceeasi editurã ne supune atentiei o tînãrã autoare de la noi, de numai 14 ani, care se aflã la a doua aparitie editorialã cu o carte, „O impresie a frumusetii”, surprinzãtoare si provocatare. Lana, cãci asa semneazã, te surprinde cu versuri de genul „As vrea ca dragostea ta/ Sã fie fatalã.// As vrea ca sãrutul tãu/ Sã fie mortal.// As vrea ca doar eu/ Sã fiu nemuritoare.” Avea doar 12 ani cînd scria versurile de mai sus, de unde se subîntelege orgoliul nemuririi, dar mai degrabã ar trebui remarcatã o imaginatie debordantã prin care transformã lumea în cele mai neasteptate chipuri. Tusa pare sigurã, chiar dacã inegalitãtile apar normal, dar faptul cã tînãra noastrã a ales poezia, înseamnã cã e ceva…
 

Sena SÜleyman – Stigmatul cuvintelor

Tînãra constãnteancã Sena S(leyman a apãrut destul de des, în ultima vreme, în paginile revistelor literare din tarã si a hotãrît sã-si adune încercãrile poetice într-un volum, „Stigmatul cuvintelor”, care a apãrut anul acesta la editura „Ex Ponto”. Lucru bun, de altfel, întrucît autoarea are substantã, e aproape de literaturã si comite bine, arãtîndu-si reale disponibilitãti pentru scriitura de bunã calitate. Deocamdatã, transpare în poeziile sale lectura aplicatã, se regãsesc modelele postmoderne pe cere le cultivã si este chiar optimistã, cum îi si stã bine unei tinere. Îi plac fluturii, apele limpezi si stelele clare, dar nu evitã experientele existentiale, prin care se sondeazã si se autocunoaste. Dar, dupã cum spune, „daca-i sti cît de lung e timpul/ n-ai mai crede ca-i citit tot ce se poate citi”, ceea ce înseamnã cã mai este timp…
 

Valeriu Valegvi – Mãsura de nectar

Cu cel de-al doilea volum de versuri, intitulat „Mãsura de nectar” (editura Geneze – Galati 2002), Valeriu Valegvi încearcã sã ia o optiune serioasã pentru poezia bunã, începînd sã cristalizeze cîteva teme si motive poetice importante, urmãrind, dupã cum spune, „o loviturã iute în plexul orizontului” sau, altfel spus, o vedere pãtrunzãtoare în nucleul unor sentimente care-l coplesesc printr-un suflu de fortã. Poetul are un ton grav, elementele urmãrite cu predilectie se subsumeazã registrului cosmogonic, o anumitã eticã transcendentalã guvernînd implicit tendintele lirismului. Autorul crede într-o misticã a poeziei pe care trebuie sã o trãiascã poetul, lasã lumina sã aducã inspiratia si apoi „împrospãteazã episoadeleGenezei” cãutînd unirea lor într-un tot coerent. Pentru linia evolutivã aleasã, autorul de la Galati scrie suficient de bine, uneori chiar foarte închegat prin centrarea „elementaliilor” si a „egregoriilor” Poeziei, motiv pentru care sîntem de credinta cã va continua sã se dedice „binevenitei suciri a mintilor prin poezie, precum în rugãciune!”
 

Aurel Stefanachi – Amintirile verbului-Poezii-Lîngã Dumnezeu”

Cu sigurantã, cei mai multi dintre noi înteleg, la ora actualã, cã o carte de poezie înseamnã o plachetã sau cel mult un volum de 150 de pagini, în care cutare autor adunã zbaterile dintr-o anumitã vreme si se elibereazã de ele odatã cu luminoasa cernealã a tiparului.
Sã ne închipuim totusi cã apare o carte, format mare,  de vreo 450 de pagini, toate pline de sus si pînã jos cu versuri, cele mai multe dintre ele lungi si îndesate! Este, desigur, o închipuire pe care multi ar refuza-o. Nu si dacã ar pune mîna pe recentul volum al lui Aurel Stefanachi, apãrut la editura Tipo Moldova Iasi, care aratã chiar dupã descrierea de mai sus. O asemenea întîlnire nu poate fi lipsitã de prejudecãti, într-o vreme cînd se teoretizeazã rafinarea poeziei pînã la sticlutele mici, însã este cazul sã lãsãm deoparte astfel de prejudecãti, în primul rînd pentru cã este vorba de o antologie si în al doilea rînd pentru cã o astfel de scriere, densã dar si voluminoasã, îl caracterizeazã pe Aurel Stefanachi de la primele încercãri literare, dupã cum ne asigurã postfatatorul volumul de fatã, criticul Ion Holban.
Greu de precizat aici cum scrie si ce scrie ieseanul nostru, întrucît nu poti rezuma peste 400 de pagini de poezie într-o sintagmã. Mai bine urmãrim si opiniile semnate Constantin Husanu, Cassian Maria Spiridon si Adi Cristi, prezente în finalul cãrtii si citim un vers: „apologie si mizerie a cunoasterii”...