ARTE POETICE LA ROMÂNI (XIII)
Tudor ARGHEZI
(1880-1967)
O VORBĂ
Desigur că poezia e pretutindeni, chiar si în sociologie. Nu e vorba
de latenta ei continuă în viată ci de expresia ei literară si mai ales
de acel compartiment al literaturii, în care cuvîntul e măsurat
cu versul si colorat de rimă:
Ce bijou qui ne vaut qu’un sou1
sau, cum i se spune, alb; ceea ce nu înseamnă incolor. De multe ori
e mai multă poezie într-o pagină de prozator decît in 50 de poeme,
dar printr-o eroare, probabil de nivel, s-a numit poezie cu deosebire versul
si nomenclatura s-a conservat căpătînd si un plural. De atunci încoace
un volum de versuri e de „poezii”. Urît, dar nu e nimic de făcut. Cînd
un confrate ori o consoră, din ce în ce mai deasă în literatură,
te ia de-o parte si-ti spune că vrea să-ti citească o poezie, asta înseamnă
că are în manuscris o romantă în stihuri, din care poezia poate
să fie si absentă, ca dintr-o solutie de borax.
Revista de fată e rezervată pentru poeti, publicatiei de bază lipsindu-i
tot mai mult spatiul de orchestră pentru împărechiat liră si harpă.
Atletii Altairei si Casiopeei si torcătoarele caerului lumii sînt oarecum
incomodati si incomozi între două catedre de doctrină sau de considerente
din paginile revistei mari. Le trebuia o încăpere a lor, vecină mai
repede cu firmamentul decît cu universitatea. O icoană pe un părete
e o fărîmă prea mică de altar. Poetii au azi o biserică întreagă.
(...)
Poetii făcuti se vor întîlni aci cu poetii în metamorfoză,
în camaraderie egală si cu cît orientarea lor va fi mai contradictorie
si mai slobodă cu atît cuvîntul va fi mai variat în sensurile
lui si limba mai bine slujită. Programul acestor Caiete de Poezie rezultă
clar: nici o scoală literară; numai talente. Desigur, talente de dimensiuni
variate si ele, asa cum le dă epoca, si satelitii. O publicatie trebuie să
urmeze topografia inegalitătilor contemporane, fiind o ridicare de plan cu
cote date.
Miscarea literară implică o activitate utilă timpului actual. Fără scriitori
succesivi, mai mari sau mai mici, din care toti au muncit să acopere petecul
de hîrtie cu o frumusete nouă, limba românească n-ar fi ajuns
la încovoierile, ductilitătile, plasticitatea si rafinamentul cunoscut,
în stare să exprime idei si sentimente, încă acum 50 de ani socotite
cu neputintă de redat în valah. Si poate că cea mai concretă contributie
au dat-o poetii.
Numărul acesta sporit permite selectiunea mai exactă: evolutia e mai valoroasă.
Oamenii prea seriosi, de la un anumit venit sau scaun în sus, au luat
în derîdere sentinta riscată că românul se naste poet.
E un adevăr: fiecare tinut românesc are în folclorul lui o avutie
de poezie, care ajunsă la tipar si tinută minte ori uitată, dar mereu proaspătă,
nu e mai putin onorabilă ca cea confectionată de cărturari.
Tinerii poeti, atît cei mai putin tineri cît si cei încă
dibuitori, timizi ori impertinenti, cu o cheie ascunsă ori cu un spiraclu
dinaintea lacătului cu sapte sucituri ce trebuie descuiat, au de aici înainte
o certitudine. Orice încercare va fi bine primită si cuviincios, întrucît
singur faptul strădaniei de a strînge cuvinte alese pe albul hîrtiei
constituie un merit, care nu poate fi ironizat de corpolentele literare infatuate
de sine si în genere adipoase.
Băgati însă de seamă, mi-as permite să le spui ultimilor copii tulburati
de harul reveriei. Voi aveti un stilou cu pana de aur autentic (14 carate),
un bec electric (200 vati), un birou lustruit, o cameră la etaj, o redingotă,
iar colaborarea vi se plăteste. Băgati de seamă să faceti onoare măcar acestui
confort. Unui oarecare Eminescu i-a lipsit. Sînteti, nu mă-ndoiesc,
dificili, capriciosi, complicati: ar displăcea o singură eventualitate, să
fiti orgoliosi de crîmpeiul mai gros ori mai mărunt de literatură izbutită.
Forul vanitătii e inestetic, fudulia inteligentă si inumană. Cu cît
vă simtiti mai tari cu atît întelegeti la examenul din miezul
noptii că sînteti mai provizorii si mai slabi.
Siliti-vă să nu dati de rusine nici pe baciul care a gîndit cu bătul
în tărînă Miorita, nici pe mesterii vechi ai opaitului cu fundul
rînced si ai candelii cu festila grasă. Cîntecele, din toate
cele mai frumoase, au fost scrise pe întuneric.
Revista Fundatiilor, Caiet de poezie, 1, mai 1946.
Ce e poezia ?
De la un timp încoace se înmultesc articolele de literatură despre
„Poezie”.
În general poezia nu e literatură pură si simplă. Ea face parte din
viata cotidiană. Dacă se vorbeste de multe ori despre stele, locul palavrelor
filozofice (semifilozofie si semipersonalitate) nu se referă la nimic cărturăresc.
Litera si cartea încep mai tîrziu. Toată viata noastră, de zi
si noapte, e a luminii si a stelelor celor ce gîndesc si muncesc, indiferent
de lucrul pe hîrtie si de tipografie. Sumedenii de lucruri inexprimate
covîrsesc si ciocanul si condeiul, speranta si dorul de lucru gingas.
Dacă ne aruncăm ochii în folclor, vedem ivindu-se poezia de la sine.
Plugarul are poezia în viata trăită cît si imaginară. S-a mai
spus de repetate ori că literatura de cultură n-a putut decît rareori
să atingă apogeul tărănesc, si parcă ceea ce-i mai delicat e cules mai ales
din gura si scripca cîntăretului pe plai.
Chiar unii dintre scriitorii remarcati, încercînd să definească
poezia si arta, au dat unul după altul gres. Poezia nu e ceva brut, ca o
pădure sau o cîmpie, dar ceva care emană din ele ca si din munca zilei
de azi, de ieri, si de totdeauna si din tot sufletul nostru.
E poezia dorintă, asteptare, e ca o sperantă nelimitată? Este si astea si
altele multe! Ea nu e în nici un caz descriptivă prin revărsări ale
gîndului si expresiei, ea umblă tiptil printre impresii si senzatii.
S-ar putea spune că e umbra vietii trăite, o umbră ascunsă în frumuseti
grăite.
Substanta poeziei si fiinta ei întreagă vin din „mi se pare”, din „parcă”,
din „m-as fi gîndit” – din teritoriul imens al închipuirii, adeseori
absurdă, lăsînd simbolului puterea lui de luminare a unei idei, autoritatea
tuturor valorilor lui. Trebuie într-o zi să vorbim nitelus si despre
acest simbol.
Poezia e presimtire, bănuială, incertitudine si aproximativ. Altă făptură
nu se vede să aibă. Negresit nu ne e permis să introducem în poezie
tusea măgărească a neisprăvitilor din absurditate.
În bucătăria literară poetul Paul Verlaine, scoborît pînă
la rimă, a lăsat scris că rima de pildă „c’est un bijou qui ne vaut un sou”
– dar poezia lui literară aduce în vers o lăscaie de aur. Literatura
lui geme de acest aur, cînd exprimat, cînd ascuns în cutele
frazei.
Va să zică ce ar fi poezia? Ecoul vietii noastre simtite si nemărturisite,
confidenta secretului nostru necunoscut, lucrul lacrimilor si al suspinelor
noastre tăcute căruia i se cuvine marea discretie a vietii dinlăuntru. (...)
Cred că nu mai e nevoie să spunem că poezia e o necesitate a sufletului fiecăruia,
în orice directie s-ar manifesta. E povara dulce sau amară a fiecăruia
din noi. Mai rămîne a se descifra felul cum trebuie poezia scrisă,
cu deosebire acea zisă poezie care mă întristează si care seamănă mai
mult cu proza fără cap si sfîrsit – si din nefericire fără substantă,
încurajată la o abundentă publicare de insuficiente redactionale.
1. E o comoară fără valoare, în lb. franceză. (n.ed.)
