ART E POETICE LA ROMÂNI ( X X )

Emil PETROVICI

(1899 – 1968)

RIMELE ROMÂNESTI

DIN PUNCT DE VEDERE FONOLOGIC

(fragment)

E sigur că rimele folosite de creatorul limbii noastre literare

contemporane contribuie si ele la muzicalitatea neîntrecută a versului

eminescian. Eminescu a avut un simt foarte fin pentru muzicalitatea

limbii noastre si, prin urmare, pentru armonia sunetelor limbii române.

În căutarea rimei el s-a lăsat condus de simtul său muzical, netinînd

seama de grafie, ci de pronuntarea corectă a sunetelor. Eminescu s-a

preocupat permanent de ortoepie, luptînd împotriva rostirii dialectale

sau afectate, frantuzite, a cuvintelor românesti 1 . Marele nostru poet nu a

rimat la întîmplare. Lăsîndu-se călăuzit de auz si nu de grafie, rimînd

pentru ureche si nu pentru ochi, el a ales cu grijă rimele, alcătuind chiar

un dictionar de rime. Cunoscînd interesul pe care Eminescu l-a

manifestat pentru cultivarea limbii, pentru problemele de fonetică, de

ortoepie, socotim inexactă afirmatia unora că rimele lui Eminescu sînt

adeseori gresite. Ele nu pot fi considerate nici „neîndemînatice”, cum

caracterizează poetul unele rime ale poeziei noastre populare.

Rima constă în identitatea completă a sunetelor de la sfîrsitul a

cel putin două versuri începînd cu ultima vocală accentuată. Dacă

identitatea se reduce la ultima vocală accentuată, pe cînd sunetele care

urmează după vocala accentuată nu sînt identice, sau nu sînt toate

identice, atunci sîntem în prezenta unei asonante. Dar, atît în cazul

rimei, cît si al asonantei, ultima vocală accentuată a versurilor legate

prin rimă sau asonantă este una si aceeasi. După cum vom vedea mai

jos, în această definitie a rimei si a asonantei, prin sunete, vocale sau

consoane trebuie să întelegem foneme, foneme-vocale si fonemeconsoane 2 .

Perechea îngrădiră – conspiră prezintă asadar o rimă, pe cînd

arde – desarte o asonantă.

Rima este considerată bogată, deci consoanele de reazem, adică

acelea care preced vocala rimei, sînt si ele identice. De ex.:

mira – zbura; străbătu – tu; în sir – desir; vorbind – grăbind;

curată – împresurată.

P OEZIA / vară 2010

75

Dacă consoanele de reazem nu sînt identice, atunci rima e

considerată suficientă. De ex.:

apus – sus; uitări – dezmierdări; cuvînt – mormînt; singurătate

– bate; clipele – aripele; malurile – valurile.

Dacă vocala rimei neprecedată de consoane de reazem identice

este finală, atunci rima e socotită săracă. De ex.:

tremura – săruta; auzi – roti.

Rima bogată este, asadar, aceea care prezintă identitatea

sunetelor la sfîrsitul versurilor începînd cu consoana dinaintea vocalei

rimei: curată – împresurată. În acest caz, vocala rimei, fiind încadrată

între consoane identice, prezintă aceeasi variantă de cîte ori se repetă

rima. Dacă însă consoana de reazem diferă de la un vers la altul, atunci

rimează între ele diferite variante ale aceluiasi fenomen vocalic. De

aceea rima este simtită ca nedeplină, mai săracă.

Atît în cazul rimei bogate, cît si în acela al rimei suficiente sau

chiar sărace, precum si în cazul asonantei, vocala rimei, respectiv a

asonantei, reprezintă unul si acelasi fonem vocalic. În felul acesta

trebuie întelese si rimele de tipul ramuri – neamuri, în care vocala rimei

este a, iar consoana de reazem este în cuvîntul ramuri o consoană

neutră (nepalatalizată), iar în cuvîntul neamuri, o consoană palatalizată.

Iată cîteva rime de acest tip:

întreagă – dragă; apă – priceapă; ceară – afară; ceartă – artă;

leagă – dragă; lacuri – veacuri; grabă – treabă; dealuri – valuri; deal

– regal; rază – luminează; lasă – mireasă 3 .

În transcrierea fonologică, adică aceea care notează fiecare fonem

cu un semn special, perechile de cuvinte de mai sus se scriu:

apă – prič'apă; l'agă – dragă; d'alur' – valur' – ramur' –

n'amur' etc. 4 .

La fel în rimele de tipul mare – doare, vocala rimei este a, iar

consoanele de reazem sînt, în cuvîntul mare, o consoană neutră si, în

cuvîntul doare, o consoană rotunjită.

Iată cîteva rime de acest tip:

bogată – toată; de-ndeparte – moarte; cunoaste – naste; ploaie

– bălaie; le-ndoaie – bălaie; străbate – poate; aproape – ape; pare –

soare etc.

Fonologie aceste rime se scriu:

mare – d°are (doare); bogată – fată (toată); pare – s'are ;

k°arde (coarde) – arde etc.

Si într-un triftong grafic ca ioa avem tot o variantă pozitională a

fenomenului a. De aceea ioa rimează cu a:

mirare – picioare; iară – nevestioară.

În transcriere fonologică:

mirare – pic°are; yară – nevest°ară.

P OEZIA / vară 2010

76

În cuvintele picioare, nevestioară, consoana de reazem este o

consoană palatalizată-rotunjită.

Deoarece diftongii ea, oa si triftongul ioa nu reprezintă în ultima

analiză decît vocala a precedată de foneme-consoane avînd timbre

diferite, ei pot rima foarte bine nu numai cu a, ci si unul cu altul:

argintoasă – înteleasă; într'abă (întreabă) – pod'abă

(podoabă); tr’acă (treacă) – t°acă (toacă).

În sistemul fonemelor vocalice ale limbii române perechile de

vocale ă-e si t-i reprezintă, precum am văzut mai sus, cîte un singur

fonem. Faptul că Eminescu face să rimeze ă cu e si i cu i este încă o

dovadă că această interpretare a raporturilor dintre cele două perechi de

vocale este justă.

Limbă si literatură, I, 1955, Bucuresti

Note:

1) Vezi Gh. Bulgăr, Eminescu despre problemele limbii literare, Bucuresti, 1955,

p. 69. (n.a.).

2) Vezi J. Mukarovsky, ha phonologie et la poetique, „Travaux du cercle

linguistique de Prague”, 4, 1931, p. 283. (n.a.).

3) În poeziile lui Eminescu am numărat vreo 70 de astfel de rime (n.a.).

4) M. Dragomirescu (Teoria poeziei cu aplicare în literatura română, Bucuresti,

1906, p. 293 urm., 299) numeste impropriu rimele de tipul legăna-nea,

albastre-noastre, îndeamnă-toamnă, tău-meu, rîs-vis, asonante-rime

sau asonante permise, observînd că ele ar putea fi considerate ca rime

adevărate, întrebuintarea lor fiind pe deplin justificată în versificatia

românească (n.a.).