Corneliu Traian ATANASIU

Poetului occidental, care reflectează asupra artei sale, îi pare firesc demersul de a încerca să legitimeze poezia. Mai precis, acela de a-i căuta si de a-i găsi un temei cu adevărat solid si adînc, măcar la fel de puternic ca acela al realitătii pe care poezia o sfidează, o contestă si o concurează. Dar asta mai curînd pentru că nu doar poezia, ci întreg domeniul esteticului, arta de orice fel, în comparatie cu realitatea, sînt cantonate deja pentru occidental în domeniul facilului, al artizanatului mai mult sau mai putin frivol.
Adoptînd o mentalitate realistă, pragmatică, mercantilă, occidentalul îsi exprimă astfel optiunea pentru o viată cu o tonalitate fundamentală austeră, realist-posacă, admitînd doar ipostaza usuratică si neserioasă a artei ca divertisment. Pentru el, momentele estetice ivite în viată sînt doar acelea care actionează ca o distragere de la corvezile vietii si ale datoriei cotidiene si le acceptă, prin urmare, în „neseriozitatea” lor, doar ca un fel de diversiune utilă care serveste la refacerea fortei de muncă. Ca pe un fel de odihnă activă totusi, pentru că, cel mai adesea, genul de participare interactivă la divertisment frizează orgiasticul.
Societatea de consum, folosindu-se de girul vechimii arhicunoscutei devize „panem et circenses”, foloseste din plin această acceptie diversionistă a artei, integrînd-o în industria spectacolului care a reusit să-si adjudece si să mixeze toate artele într-un imens si amalgamat kitsch pentru uzul non-stop al maselor surescitate.
Se întelege prin urmare că, atunci cînd Nichita Stănescu declară exaltat si ritos că „poezia este superlativul eticii”, el tinde să redea artei o mai nobilă menire, să o reintegreze vietii umane cu o pondere mult mai substantială în economia acesteia. Si să recupereze astfel terenul pierdut, scotînd-o din orizontul minoratului perpetuu si asigurîndu-ne că ea este responsabilă de asigurarea plenitudinii vietii, că numai datorită ei viata îsi poate regăsi vibratia tonică originară, autentică.
Situarea esteticului în prelungirea eticului îi redă celui dintîi seriozitatea si forta pierdută, dar, totodată, salvează si eticul de anemierea si fadoarea rigoristă. Fapta umană ce resimte în ea palpitul liric nu mai este doar un exercitiu sterp al datoriei, ci trăire deplină, împlinire vitală. În această acceptie, arta nu se mai adaugă cumva din exterior vietii pentru a o înfrumuseta, nu mai este un simplu si accesoriu zorzon, o podoabă facilă, un exces luxuriant – adică pur si simplu o poleire a vietii. Frumosul, conform etimologiei sale, se reîntoarce prin aceasta la o acceptie formatoare, devenind punere în formă a vietii. Arta este acel ceva care prin vibratia sa plenară, pornind dintr-un miez interior, ne face să fim mereu în formă, să nu ne pierdem tonusul vital. Frumosul este văzut în acest caz ca formă internă care irumpe în tot ceea ce face cel care îl cultivă si îl trăieste asa cum se cuvine.
Tot Nichita este însă nevoit să afirme: „eu nu admir misterul, îl creez”. Este o afirmatie a orgoliului creator tipică pentru artistul ca si pentru sufletul faustic al occidentalului. Sfîsiat de accese acerbe de individualism, omul înstrăinat simte că totul, lumea întreagă, îl neagă. Este adevărat, uneori, în clipe de adîncă reverie, pînă si Camus, care teoretizează omul absurd, resimte acea blîndete fără de margini a unui peisaj care îl neagă fără mînie si îl împacă oarecum cu lumea. Totusi, tentatia artei occidentale este una demiurgică, aceea de a crea alte lumi care să înlocuiască o realitate nedemnă în care nu se poate trăi.

*
Poetul oriental este scutit de toată această acrobatie teoretică, menită să recupereze pentru poezie un statut mai demn si mai dezirabil. Pentru el, statutul ontologic al poeziei nu este diferit de cel al realitătii. Poezia este, pur si simplu, o stare a firii. Există la fel cum există realitatea. Ba poate chiar mai abitir decît ea. Căci ea este misterul aflat în miezul profund al realitătii, este spiritualitatea aflată dincolo de vălurile care o ascund si adesea o falsifică.
Poetul nu face decît să cultive pentru sine acea stare prielnică surprinderii realitătii autentice si profunde care este poezia. Într-un fel modest, el este surprins de revelatia pe care încearcă, la rîndul său, să n-o piardă, să o noteze discret si sugestiv pentru uzul celorlalti. Poetul e doar atent, pregătit, într-o stare în care acordul la vibratia firească a profunzimilor este pentru el mereu posibil.
Poezia nu este astfel decît contactul cu realitatea profundă, atingerea ei si preluarea acelui palpit esential. Poetul, modest, umil, fără accese de titanism creator, surprinde doar poezia lucrurilor si o comunică, o împărtăseste celorlalti, celebrînd astfel misterul ei. Poezia este astfel sărbătoarea realitătii, realitatea în ipostaza ei sărbătorească.
Convingerea poetului oriental este deci că realitatea ca mister, poezia realitătii, există. Omul trăieste într-o lume în care sacralitatea este difuză, iar poetul nu face decît să oficieze misterul acesteia. Formula lui Mircea Eliade este aici cea mai potrivită: sacrul este camuflat în profan. Poetul detine doar organul, lira acordată de asa natură încît resimte cu precădere vibratia sacrului aflat în proximitate, în cotidian, în banal, în lucrurile cele mai umile si lipsite de strălucire. El o preia si, cu o minimă prelucrare, o transmite celorlalti.
Nu el creează misterul sau cîntecul, acestea se întîmplă de la sine. Nu orgoliul creator îl împinge să plăsmuiască misterul, ci fiinta sa, eliberată de sinele parazitar, atinge acea stare în care poezia lumii, realitatea cea mai adîncă a ei, se manifestă osmotic în acelasi timp în lucruri ca si în sufletul său.

*
Nu putem spune că diferenta de mentalitate dintre occident si orient este absolută si irecuperabilă. Si poetii occidentali sînt tentati de atitudini mai modeste, de un anume anonimat al creatiei, de confuzia cu firea.
În poemul Unde un cântec este, Blaga surprinde fiinta cîntecului ca pe un fel de epifanie, de arătare zeiască. Cîntecul este pentru el destrămare si răsfirare a zeului, topire a sa în lume, metamorfozare în adiere, mireasmă, vrajă-vînt, care, abia asa, ating coardele de-argint ale lirei.
E remarcabil faptul că este vorba de un cîntec al firii si nu de unul de păun-cantautor. Realitatea întreagă este în sărbătoare, este plină de fiinta zeului sau de zei mărunti ca-n shintoism. Ea este, de fapt, cîntec pentru că este „pierdere,/ zeiască, dulce pierdere de sine”. În finalul poemului poetul mai spune:
„Dar cel ce-ascultă, dobândeste viu contur,
în armoniile treptat depline
un templu, un menhir sau crin devine”.
Si consfinteste astfel metamorfoza ascultătorului-poet care se apropie de statutul armonic al unui lucru printre celelalte lucruri. Doar asa fiind demn să se pătrundă de întreaga armonie a cîntecului.

*
În maniera sa ghidusă, Marin Sorescu se mărturiseste: „Peretii casei îmi sunt plini/ De rame/ În care prietenii mei/ Nu văd nimic./ Cred că le-am expus acolo/ Pentru exasperarea lor”. Arta sa poetică se rezumă prin urmare, simplu si umil, la a înrăma misterul ivit oarecum ca nuca-n perete, căci iată ce spune despre un loc oarecare din peretele de deasupra patului:
„Într-adevăr, pe locul acela
Joacă o lumină
De formă sferică.
Nu este-n jur nici un bec,
Nici un ochi deschis,
Nici o mină de fosfor”.
Realitatea banală si fadă, varul insipid de pe perete, palpită deodată din senin, inexplicabil, fără vreun motiv, dar impunînd responsabilizarea poetului: „Cineva respiră, respiră./ Cine stie ce stea/ Arde undeva departe./ Si-n sistemul de reflectare ciudat/ Al lucrurilor,/ Sufletul ei bate acum/ În peretele meu”. Poetul are statut modest de sămădău, ia seama doar, bagă-n seamă ciudatele fapte si dă seamă despre ele:
„Mîine va trebui să pun
Si-n locul acesta
O ramă”.

*
Cei doi poeti, si nu sînt fără doar si poate singurii, ne conving că mentalitatea occidentală este penetrabilă si poate comunica lesne cu estetica orientală. Un poet veritabil, cum este Cezar Baltag, chiar dacă nu practică el însusi arta haiku-ului, are organul cu care să poată întelege perfect ce este acel gen inconfundabil de poezie. Ne-o dovedeste prin felul în care se rosteste despre această poezie doar aparent exotică: „Un haiku nu are un scop si nici nu năzuie să fie frumos în sine. El nu are valoare si nu este analizabil. El e aproape un obiect. Un haiku nu este altceva decît, ca să reluăm o celebră metaforă Zen, degetul cu care cineva arată luna, dar, cum spunea Suzuki, vai de cel ce ia degetul drept însăsi luna. Un haiku nu descrie, ci arată, ajută să apuci senzatia direct, e o unealtă, un instrument optic sau, mai bine zis, o fereastră, care se deschide pentru o clipă doar, luminată de un fulger, spre inima inexprimabilului”.