COLOCVIU DESPRE POEZIE
A.E. BACONSKY (1925- 1977)
(…) Definitia poeziei ca artă a cuvîntului e de multă vreme una din fatetele acelui poliedru al banalitătii curente, care, văzut din alte unghiuri, defineste pictura ca artă a culorii, muzica fiind o artă a sunetului etc. Truismul respectiv, cu înfătisare aforistică, reprezintă, în fond, notatia artificială a unei aparente, tendinta de a satisface necesitatea firească de condensare a unui complex de relatii atît de greu sesizabil, cu paleativul facil al simplificării; a considera poezia ca atare e la fel de inutil si irelevant ca, bunăoară, a vedea în profesiunea lui Benvenuto Cellini o artă a mentalului sau a spune despre vestitii maestri ai faiantei de Delft că sînt artisti ai lutului. (…)
Cuvîntul nu există în poezie printr-o valoare în sine si nu are virtuti intrinseci de ordin estetic, după cum asemenea virtuti nu pot avea linia sau sunetul; afirmatia lui Hogarth că numai linia curbă e estetică pare azi ori o naivitate ori un capriciu. Nu există nici un capitol al lexicului incoruptibil ca poezia si viceversa, nu se cunosc altele care ar fi prin excelentă apanajul ei. Florile de mucigai ale lui Arghezi constituie cea mai elevantă dovadă. Frecventa mai mare sau mai mică a cuvintelor în poezie, sau vechimea lor în acest sens nu pot constitui criterii sau grade, iar utilizarea îndelungată nu le afectează expresivitatea. De mii de ani circulă în versuri cuvinte ca mare, pasăre, fluviu, iubire, timp, noapte, vis, zăpadă, fără ca faptul să aibă vreo repercusiune asupra posibilitătii de a le întrebuinta în continuare. Ceea ce uzează este asociatia, împerecherea cuvintelor, care tinde să se constituie în clisee verbale, demonetizate prin exces si lipsite treptat de orice valoare expresivă. (...)
Vocabularul poetului e întotdeauna al vremii sale, al societătii si civilizatiei contemporane; cuvintele intră si ies din poezie în functie de evolutia realitătii înconjurătoare. (...)
În sfîrsit, efortul de asa-zisă măestrie, – termen frecvent pînă la abuz – nu triază cuvintele decît privite dinăuntru; poetul nu caută vorba frumoasă, ci pe aceea capabilă „să exprime adevărul”, adică pe aceea al cărei tipar interior poate cuprinde continutul emotiv comunicabil. Toate cuvintele vocabularului omenesc sînt la fel de frumoase, iar în poezie rolul lor e absorbit de animat; ele sînt anonime ca notele muzicale, care nu contin nici o virtute, alta decît capacitatea de a vehicula mesajul artistului, de a deschide oamenilor căi de acces spre universul său sufletesc, ca să se poată confrunta cu propria lor viată. Cuvintele pot deveni deci frumoase, în măsura în care tuseul artistului le imprimă fosforescentă, si chiar atunci fosforescenta lor este în contextul poeziei si nu se poate individualiza prin detasare, ansamblul născut prin juxtapunerea lor fiind o nouă realitate autonomă indivizibilă, diferită si superioară calitativ elementelor componente. (…)
A acorda o calitate pur cerebrală actului poetic ar însemna să considerăm talentul ca pe o acuitate deosebită a inteligentei, ceea ce ar duce la confuzia inevitabilă a diferitelor manifestări spirituale, cînd, bunăoară, omul de stiintă sau filosoful ar actiona pe aceleasi temeiuri cu poetul sau artistul. Chiar dacă apelăm la o diferentiere obisnuită a tipurilor de inteligentă: inteligenta stiintifică, inteligenta artistică etc., nu vom putea explica de ce posesorul unei asemenea categorii de inteligentă devine poet si nu muzician sau pictor. A scrie versuri pe cale pur ratională e desigur posibil, dar acele versuri vor fi simple ticluiri inteligente si reci, sau, dacă vor cuprinde idei originale si un anumit patos intelectual, vor trebui intitulate, după exemplul lui Guyau, Vers d’un philosophe. (…)
Materialul comunicabil prin emotie reprezintă, fără îndoială, rezultatul îndelungatelor acumulări de impresii, cunostinte, referiri si stări de spirit, ocazionate de întreaga experientă a poetului, furnizate de permanentul său contact cu realitatea ambiantă.
Datele acestei realităti, poetul le cunoaste aidoma oricărui om: el le cunoaste ca om si nu ca poet, iar în contactul cu ele reactionează de asemenea ca om. (…) Poezia vine ulterior, vine de la sine, cum ar spune Arghezi – într-un moment cînd se redesteaptă în suflet un sentiment, un gînd, un vis sau o imagine de altădată, determinînd o înviorare crescîndă si reeditînd cu sporită intensitate freamătul originar. (…)
(fragment)
(…) Definitia poeziei ca artă a cuvîntului e de multă vreme una din fatetele acelui poliedru al banalitătii curente, care, văzut din alte unghiuri, defineste pictura ca artă a culorii, muzica fiind o artă a sunetului etc. Truismul respectiv, cu înfătisare aforistică, reprezintă, în fond, notatia artificială a unei aparente, tendinta de a satisface necesitatea firească de condensare a unui complex de relatii atît de greu sesizabil, cu paleativul facil al simplificării; a considera poezia ca atare e la fel de inutil si irelevant ca, bunăoară, a vedea în profesiunea lui Benvenuto Cellini o artă a mentalului sau a spune despre vestitii maestri ai faiantei de Delft că sînt artisti ai lutului. (…)
Cuvîntul nu există în poezie printr-o valoare în sine si nu are virtuti intrinseci de ordin estetic, după cum asemenea virtuti nu pot avea linia sau sunetul; afirmatia lui Hogarth că numai linia curbă e estetică pare azi ori o naivitate ori un capriciu. Nu există nici un capitol al lexicului incoruptibil ca poezia si viceversa, nu se cunosc altele care ar fi prin excelentă apanajul ei. Florile de mucigai ale lui Arghezi constituie cea mai elevantă dovadă. Frecventa mai mare sau mai mică a cuvintelor în poezie, sau vechimea lor în acest sens nu pot constitui criterii sau grade, iar utilizarea îndelungată nu le afectează expresivitatea. De mii de ani circulă în versuri cuvinte ca mare, pasăre, fluviu, iubire, timp, noapte, vis, zăpadă, fără ca faptul să aibă vreo repercusiune asupra posibilitătii de a le întrebuinta în continuare. Ceea ce uzează este asociatia, împerecherea cuvintelor, care tinde să se constituie în clisee verbale, demonetizate prin exces si lipsite treptat de orice valoare expresivă. (...)
Vocabularul poetului e întotdeauna al vremii sale, al societătii si civilizatiei contemporane; cuvintele intră si ies din poezie în functie de evolutia realitătii înconjurătoare. (...)
În sfîrsit, efortul de asa-zisă măestrie, – termen frecvent pînă la abuz – nu triază cuvintele decît privite dinăuntru; poetul nu caută vorba frumoasă, ci pe aceea capabilă „să exprime adevărul”, adică pe aceea al cărei tipar interior poate cuprinde continutul emotiv comunicabil. Toate cuvintele vocabularului omenesc sînt la fel de frumoase, iar în poezie rolul lor e absorbit de animat; ele sînt anonime ca notele muzicale, care nu contin nici o virtute, alta decît capacitatea de a vehicula mesajul artistului, de a deschide oamenilor căi de acces spre universul său sufletesc, ca să se poată confrunta cu propria lor viată. Cuvintele pot deveni deci frumoase, în măsura în care tuseul artistului le imprimă fosforescentă, si chiar atunci fosforescenta lor este în contextul poeziei si nu se poate individualiza prin detasare, ansamblul născut prin juxtapunerea lor fiind o nouă realitate autonomă indivizibilă, diferită si superioară calitativ elementelor componente. (…)
A acorda o calitate pur cerebrală actului poetic ar însemna să considerăm talentul ca pe o acuitate deosebită a inteligentei, ceea ce ar duce la confuzia inevitabilă a diferitelor manifestări spirituale, cînd, bunăoară, omul de stiintă sau filosoful ar actiona pe aceleasi temeiuri cu poetul sau artistul. Chiar dacă apelăm la o diferentiere obisnuită a tipurilor de inteligentă: inteligenta stiintifică, inteligenta artistică etc., nu vom putea explica de ce posesorul unei asemenea categorii de inteligentă devine poet si nu muzician sau pictor. A scrie versuri pe cale pur ratională e desigur posibil, dar acele versuri vor fi simple ticluiri inteligente si reci, sau, dacă vor cuprinde idei originale si un anumit patos intelectual, vor trebui intitulate, după exemplul lui Guyau, Vers d’un philosophe. (…)
Materialul comunicabil prin emotie reprezintă, fără îndoială, rezultatul îndelungatelor acumulări de impresii, cunostinte, referiri si stări de spirit, ocazionate de întreaga experientă a poetului, furnizate de permanentul său contact cu realitatea ambiantă.
Datele acestei realităti, poetul le cunoaste aidoma oricărui om: el le cunoaste ca om si nu ca poet, iar în contactul cu ele reactionează de asemenea ca om. (…) Poezia vine ulterior, vine de la sine, cum ar spune Arghezi – într-un moment cînd se redesteaptă în suflet un sentiment, un gînd, un vis sau o imagine de altădată, determinînd o înviorare crescîndă si reeditînd cu sporită intensitate freamătul originar. (…)
