trag disperat cortina udã a noptii
într-o parte si-n alta
nu vãd încã nimic
spectacolul mortii se desfãsoarã în fiecare
din noi
cînd nu vom mai fi
un copil ne va desena chipurile
din memorie
pe asfalt
ERAM
eram un musuroi la marginea
cîmpiei
furnicile îsi fãceau plimbarea de searã
pînã amorteam în amurg
mã cãlca roata unei cãrute
pline de greieri
în timp ce îngerii sunau din trîmbitele albastre
undeva foarte aproape
eram un musuroi în care
cineva a înfipt o cruce de lemn
în asteptarea ploilor cuvîntãtoare.
MICROPOEME
*
luna se vede
prin ploaia de mai -
dar, iatã, cum pleacã!
*
vara ne-a pãrãsit -
doar miristile goale
depun mãrturie
*
latrã un cîine -
luna nu vrea nicicum
sã-l audã
A RÃMAS
a rãmas un zid între cer si pãmînt
pe care se catãrã copiii zvãpãiati
sã culeagã luna
unul muscã din ea ca dintr-o lãmîie
stropi de luminã se preling
printre degete
începe sã creascã iarbã din trupul meu
încovoiat
PLOAIA
aud zgomotul ploii
în acoperisul casei de la tarã
pisica mã priveste cu ochi stranii
din altã lume
un vers o gurã de cafea
îmi consumã toatã dimineata
cocosul se scuturã de ploaie
în fata ferestrei
si îmi inundã memoria
VOCI
“se-apropie sfîrsitul lumii!”
îm spune cineva în vis
stergîndu-mi fruntea pãtatã de raze
cu o batistã mototolitã
“stai cãlare pe anii tãi ca pe o
stivã de lemne”
mai spune o voce rãgusitã
din ce în ce mai stins
UNIVERSUL
la început universul pîlpîia
între palmele lui Dumnezeu
ca un nufãr într-un lac de întuneric
apoi si-a întins tentaculele peste tot
cuprinzîndu-ne
într-o zi vom fi nuferi negri
într-un lac de luminã -
printre degete privesc îngerii îmbrãcati
în lenjerie finã
fibra apei devine tot mai asprã
ce supliciu doamne ce supliciu
aud gîlgîind vocea adîncurilor
am pierdut ceasul stiloul manuscrisele
viata...
dupã ce piezi totul
nimicul ti se pare fascinant
