TINERI AUTORI
G. Gabriel Petru BĂETAN
Sala de teatru
când soarele îsi trăgea cortina peste zi
patul nostru conjugal
devenea o sală de teatru
trăiam iubirea fără să o mimăm
ca într-o piesă de succes
jucată mereu cu casa închisă
ridicam mereu umbrele noastre în picioare
în aplauzele
propriilor inimi
tu esti metropola mea
tu mă sufoci în fiecare zi prin simpla ta prezentă
asa cum traficul paralizează intersectiile marilor orase
tu mi te scurgi prin vene
ca metroul pe sub zgârie nori
si îmi transporti prin carne
furnicar de vise
pielea ta goală depăseste cu mult ca imaginatie
creatiile tuturor designerilor din lume
expuse în vitrinele marilor bulevarde
si nici un club nu poate egala ca vuiet
inima mea aflată în concert
la teatrul viselor
cu tine unic spectator
tu esti metropola mea
cu arhitectura zâmbetului tău
cu mine cersetor de dragoste
pe trotuarul dintre ieri si azi
drumul spre inima ta
e o autostradă
spre cer
Fertilizarea in vitro
a înlocui iubirea pierdută cu poezia
a încerca să găsesti fericirea navigând pe Google
si pe tine însuti în vicii
a supravietui sufleteste cu aplauzele unora
care nu te înteleg si pe care nu dai doi bani
a te droga cu singurătatea
si cu metafore pe care ti le pregătesti ca pe un joint
din care eternitatea tâsneste ca un fum cu miros de moarte
a încerca să uiti totul
chiar si ceea ce încă nu ai cunoscut încă
oare nu sunt toate acestea
un fel fertilizare in vitro
o încercare disperată si iluzorie
de copiere a codului genetic al lui Dumnezeu
de reproducere a luminii
într-o grotă
Schimbarea la fată
din ziua în care am fost diagnosticat cu poezie
am stiut că nu voi mai fi niciodată acelasi
că nesomnul mă va tortura în fiecare noapte
si că în patul de odihnă
ideile mă vor izbi în tâmple
ca un pat de puscă inamică
că desi poezia nu e contagioasă
dragostea pentru un alt om
mi-ar putea fi mie
fatală
că singurătatea
simptomul cel mai acut al acestei tumori pe suflet
îmi va demasca suferinta
am stiut că eu nu voi putea fi niciodată ca si ceilalti
că trebuie să mă astept ca ei să arunce în mine cu pietre
ca într-un lepros
pentru simplul că nu îmi vor putea deslusi gândurile
că „eu” va deveni cu timpul
“eul liric”
că desi tristetea îmi va transforma fata
într-o mască fără expresie
în scris voi fi rămas întotdeauna
copilul inhibat
care visa să îmblânzească
verbe
Căutare
inima mea încă te caută
cu perseverenta si încăpătânarea
cu care un orfan îsi caută mama
prin carnea atrofiată
prin această piele care de când ai plecat
nu e nimic altceva decât o cămasă de fortă
cu disperarea care pune stăpânire
pe un miel înconjurat de lupi
prin amintiri la care curios revin
în căutare de indicii noi
asa cum se întoarce cu lupa
pasionatul de numismatică
la aceiasi monedă
în tot ceea ce fac si scriu
în poezii care au devenit cu timpul
oaze de sinceritate
si tăceri de care în deriva printre oameni
mă ancorez
