Liliana BALAN
Ioan Es. Pop sau trei feluri de a fi cu poezie
Volumul no exit, semnat Ioan Es. Pop si tălmăcit lumii profane, dar doritoare de a fi cu poezie de către Dan C. Mihăilescu, se deschide cu un poem fără titlu, fără conventii metaforice si fără chei. Le dobîndeste însă, dacă cititorul le făureste nepreluînd formula din titlu. De altfel, orice lectură legitimează specificul: un poem despre cunoastere. Recurenta unor motive precum lumina sau ochiul vin să confirme axa pe care se organizează si se interferează semnificatiile, tentînd un registru neoexpresionist si neoexistentialist deopotrivă.
Situarea lui în deschiderea antologiei mentionate îl propune si ca text programatic, ca „textură a fiintei” (Dan C. Mihăilescu) poetice care l-a ivit. Îndrăzneala sau poate perseverenta lectorului inocent oferă si alte paliere interpretării acestui poem imprevizibil in intertextualitate si surprinzător în ars combinatoria. Asa ca notează următoarele exemple de lectura sau, mai bine parafrazînd, vedere.
1. Aruncarea în carnea realului
Ochiul cititor recunoaste o orchestratie postmodernistă, în care gîndul este aruncat in carnea realului sa vadă „ la mai mult de-un metru depărtare”, „lumina ca pe un lucru străin”, „venele ei negre”, „alcătuirea bolnavă, greutatea mai grea ca a întunericului”, „lumina care putrezeste duminica prin ogrăzi”. Obiectul vederii, implicit al cunoasterii este, în fapt, un rezultat, trecerea abstractului în forma concreta si rămînerea lui acolo. Ceea ce nu era de văzut (cum spunea Nichita Stănescu), pentru ca „nu era de băut, sau nu mirosea precum floarea”, „se încheagă” revelîndu-se privirii ca „o pastă mai groasă ca metalul si mai grea ca apa”. Asimilînd etapele, sintetizînd atitudinile, omul postmodern vede altfel si vede mai mult; avid de cunoastere, dă tîrcoale luminii sperînd s-o descifreze în raze, în fulgurări, în scîntei si se-ntreabă : „care ochi trebăluieste în jurul ei?”. Garantat de intensitatea dorintei, idealul vederii profunde, suprapuse cunoasterii, îsi poate crea un alt organ de văz, cînd „religia retinei va fi dispărut de mult”. „Cînd va vedea cu pielea, omul nu va mai fi om.” Cognoscibil senzorial, obiectul perceptiei va fi probabil mai transparent, mai luminos decît lumina.
2. Ridicarea la lumină
Libertătile poeziei postmoderniste „îsi fac încercarea”, însă lasă luminate totusi doua tipuri de coerenta: opozitia dintre „ochiul meu” si alt ochi, precum si dihotomia „lumina luminînd” si „lumina neluminoasă”. Disocierea intre ochiul neputincios, ne-vizionar, „ochiul văzător” din inertie sau din trufia apartenentei ontologice „ ochiul chior, prost, care se strica” propune si doua tipuri de privire, de întelegere a esentelor. E lesne de observat optiunea poetului pentru cel de-al doilea mod de a vedea „ de la lumina in sus”, unde „ lucrurile devin tot mai grele / si urcînd nu te mai poti întoarce”. Doar ca atunci cînd ochiul este capabil de o astfel de esentializare, „te ridici, devii greul celeilalte lumi”.
Lumina defineste cuprinzător alcătuirea duală a fiintei, anume dimensiunea din materie („lumina cărnoasă din cauza căreia putrezim”) si desenul din spirit ( „lumina care nu se vede”) Prin urmare, omul este o ridicare la lumina ca o ridicare la îngeri( cum ne-a învătat Nichita), din moment ce „dumnezeu, atîta cît există, (...) face parte din lumina pe care / ochiul obisnuit nu o vede”.
3. Căderea în „cheagul luminii”
Ajunsă la nivelul îndrăgostirii de sensuri, lectura descoperă ca obiectele cunoasterii „nu rezistă la vedere” .Ochiul otrăvit al interpretării le face să dispară, le pulverizează într-o atmosferă asemănătoare unui tablou de J. Pollock, „Ochi în căldură”. Multiplicarea lor generează celui privit senzatia de invazie a materialului, iluzia aproape certitudine a unei amenintări căreia nu i se poate sustrage decît prin cădere în „cheagul luminii”: „te prăbusesti în invizibil ca un sac cu bolovani”. Este cazul lui Dumnezeu, dar si al omului; ambii scapă vederii de la o vreme, fiindcă preiau, ca esentă, lumina. Reiese astfel de aici ca „ochiul face si deservicii vederii”, după cum multe lucruri nu pot fi văzute tocmai din cauza luminii, trufia cunoscătorului rămînînd o glumă a zeilor.
Reluînd, lecturile s-ar unifica în trei moduri de a fi cu poezie ori cu lumină, pe care le oferă ca alternative de fiintare Ioan Es. Pop, fără a nega ca rămîne mereu cîte un ochi ce vede întunericul întunecînd.
