Atît Tristan Tzara cît si Victor Hugo au făcut uz de dictionar. Unul 1-a deschis la întîmplare si a dat, cum se stie, peste cuvîntul dada. Celălalt i-a pus bătrînului glosar o bonetă frigiană. Gesturi blasfematorii, de revoltă împotriva limbajului poetic? Da si nu. Tzara avea nevoie, pen­tru miscarea sa iconoclastă, antiliterară, de un nume, deci de un cuvînt. Si a avea nevoie de un cuvînt înseamnă a avea nevoie de toate cuvintele. Hugo a repetat gestul femeilor care au năvălit în palatul Tuileries obligîndu-1 pe regele nevolnic să îmbrace boneta revolutiei. Dar boneta pe care i-o pune Hugo dictionarului nu înseamnă o nouă încoronare a sa? Cuvîntul căutat – chiar si la întîmplare – de Tzara în dictionar nu e o recunoastere a necesitătii cuvîntului? Atît Tristan Tzara, în plină revoltă modernă a literelor si artelor, cît si Victor Hugo, la începuturile roman­tice ale acestei revolte, au maltratat dictionarul, dovedind astfel că aveau nevoie de el. Punînd cuvintele în libertate nu te dispensezi de ele ci, dimpotrivă, recunosti autonomia verbului sau – ca să folosim o imagine – recunosti necesitatea dictionarului. Ambiguitate a revolutiei poetice moderne: răzvrătire împotriva cuvîntului, nevoie de cuvînt.
O estetică a tăcerii în zilele noastre încearcă să elimine din sfera Poeticului cuvintele. Poezia nu este reductibilă la limbaj, se afirmă adeseori. De fapt, între limbajul poetic si limbajul în sine exista mai mult decît o cezură estetică. Poezia este limbaj, dar nu numai limbaj. Ea produce efecte pe care limbajul – în vorbirea cotidiană – e incapabilă să le producă. Poezia e semn, comunicare, dar nu numai comunicare. În discursul poetic, accentul nu cade pe transmiterea unor semne, mesajul nu e un mijloc, ci un scop în sine. Poeti si cercetători ai verbului poetic – esteticieni, filologi ori filozofi, deopotrivă – au căutat de un secol încoace să separe Poezia de limbajul nonpoeziei. Croce stia că poeticul rezidă în expresie, dar nu în exprimat. Abatele Brémond elimina din sfera poeziei pure tot ce se poate exprima prin proză: imagini, idei, descriere, naratiune, cuvintele toate ca purtătoare de semnificatie. Pentru Gottfried Benn gestul poetic înseamnă „a înălta lucrurile hotărîtoare la un limbaj al neîntelesului”. Este aceasta o orgolioasă retra­gere a poetului din tribul său lingvistic? O izolare a poe­ziei de limbaj?
Fireste, ca si golurile opuse plinurilor în arta arhitectonică, tăcerea intră alături de plinul verbului în structura poetică. Tot astfel, discursul poetic are o anumită duplicitate a sa: el participă la ordinea limbajului comun si, totodată, transcende această ordine. Oare nu la asemenea ambiguitate esentială a poeziei face aluzie Saint-John Perse atunci cînd, într-un admirabil verset, vorbeste despre „bilingvismul” poetului: „Vorbitor a două limbi între lucruri de două ori ascutite, tu însuti o luptă între tot ce se luptă, glăsuind între multiplele întelesuri ca unul ce s-a rătăcit în luptă între aripi si spini!”
Esentială, fecundă ambiguitate a limbajului poetic! Prin alchimia versului, seva toată a vorbirii comune, pînă si decoctul livresc al dictionarului trece în arterele poeziei. Dar limbajul poetic este în acelasi timp univers lingvistic ce se creează pe sine. Dependentă si autonomie a poeziei în raporturile ei cu limbajul.
Asadar, atunci cînd raportăm poezia la limbaj, ele îsi revelează identitatea si non-identitatea lor esentială. În relatia ei cu Cuvîntul, Poezia ni se descoperă în inocenta ei originară, căci ea este, în sensul cel mai înalt al formulei, un joc al cuvintelor. Totodată ea ni se înfătisează, în gra­vitatea ei esentială, căci apartine sferei bunurilor omului pe care Hölderlin o numea „cea mai primejdioasă” sferei limbajului. Dar legătura necesară între poezie si limbaj nu se face, nu este un artificiu. Limbajul poetic nu e o unealtă pentru altceva decît poezia, desi aceasta nu constituie un spatiu hermetic, închis, suficient siesi. Dimpotrivă, acesta e locul devenirii întru umanitate. Numai poezia în si prin care se face umanul este cu adevărat poiesis, facere.
Poezia purcede din rădăcina însăsi a cuvîntului; ea este o vorbire originară. De aceea, atunci cînd se rupe de sursele vii ale limbajului comun ea se sinucide, devine o imagine a sterilitătii. Nu este oare o aluzie posibilă la o asemenea eroare, ca si la o legătură placentara între poezie si limbaj, în versurile lui Ion Barbu:
„Că vinovat e tot făcutul,/ Si sfînt, doar nunta, începutul!?”.
 Poezia e începutul omului.

Home