„Puteri primordiale, principii. Elochimi,/ La nuntă, la creare sculati! sîntem chemate;/ Prunci-îngeri ai răcorii, cu aripi diafane...” Versurile acestea nu sînt scoase din Paradisul pierdut al lui Milton, ci din Anatolida sau Omul si Fortele, poema plină de sublimităti a lui Ion Heliade Rădulescu. Rareori, cînd ni se întîmplă să ne aruncăm privirile peste vesurile extatice ale acestui vizionar, nu se poate să nu rămînem prinsi, captivi ai cîte unui straniu peisaj al concretiunilor cristaline, pierduti ca într-o pădure încremenită în care vegetatiile lingvistice se străvăd cu greu prin magma translucidă a rocilor poetice în care au fost fixate. „Pe muntele de aur, în stînci de adamante,/ Cu pulbere de stele, verzit de imortali,/ Umbrit de cedri-eterii, florat de amarante/ Si unde se dezvoltă virtutile florale...” Pînă si monstruozitătile limbajului încă putin dedat, în starea sa naturală, la asemenea prea-rapide pietrificări întru poezie, la cristalizări fortate, stîrnesc uneori uimita admiratie, niciodată hilaritatea. Heliade era, într-adevăr, un Văzător de geniu.
Însusi faptul că a zărit în enorma constructie barocă a lui Milton – si încă în aceea cunoscută de el, în versiunea ei franceză atît de depărtată de original – sîmburele de foc al poeziei, este o dovadă că ochiul heliadesc străbătea dincolo. Că era constient de riscurile întreprinderii sale, o stim chiar de la el. Cînd va publica primele cinci cînturi din Anatolida (din cele douăzeci pe care le proiecta) el va recunoaste, într-un preambul teoretic, Despre epopee, vorbind despre primul cînt al poemei sale scris mai demult: „N-am prea atins limba din cîntul I înadins, pentru că, descriind o rebeliune oarecare din starea haotică, parcă si limba ar simboliza epoca aceea din starea ei rudimentară de pe atunci”.
Acum cînd, pentru întîia oară, avem în limba română textul integral al Paradisului pierdut (în versiunea lui Aurel Covaci), am putea să facem unele constatări satisfăcute cu privire la virtutile limbii poetice românesti dobîndite în ceva mai mult de un secol de poezie. Acel tohu va bohu lingvistic peste care plutea duhul heliadesc s-a limpezit, si accesul la grozavele închipuiri miltoniene ne este permis în chiar limba ce-o vorbim. Desigur, încă Heliade ar fi fost în stare să traducă Paradisul pierdut, doar el a încercat mai mult decît atît: să-l refacă într-o viziune proprie. Dar de cîte auxiliare lingvistice împrumutate din provinciile romanitătii avea nevoie, de cîte frîngeri ale picioarelor prozodice pentru a vîrî mioarele ciobanului străbun în zidirile ciclopice ale poemelor sale! Citim azi poema orbului vizionar în româneste si nu mai încetăm să ne minunăm: aproape toate, dacă nu chiar toate cuvintele le-ar fi putut rosti si Heliade. Si încă mult mai usor, fiind mai neaose decît toate acele stranii vocabule de care se slujea pentru a suplini teribilele goluri, neputintele atroce pe care le simtea. Dacă azi putem spune mai simplu ceea ce el nu putea spune decît cu îngrozitoare contorsiuni este pentru că el însusi, Heliade, si după el Eminescu, si Macedonski, si Arghezi si Barbu au limpezit apele de cristalizare lingvistică ale poeziei românesti. Dar, încă o dată, aceasta nu ne împiedică (dimpotrivă!) să gustăm – cuvîntul acesta e prea frivol! – să ne încîntăm, să ne lăsăm vrăjiti de spectacolul acelor vîrtejuri cosmice, al geologicelor surpări de straturi lingvistice iscate de duhul heliadesc al pămîntului românesc. „S-aude – al picăturei încîntătorul timbru/ Fîntîne, sorginti vergini, uniti susurul vostru/ Cu-a rîului murmură, cu vuietul cascadei,/ Cu spumegosul gemet fugoaselor torente,/ Cu gravul flisv al mării si-al valurilor muget,/ Pangosmie-armonie!”
Dar, înapoi la Milton. Chipul acestuia este evocat de Heliade în prefata la Anatolida sa. Efigie a unui poet-profet precum se voia si pe sine poetul român, Milton – în perspectiva heliadescă – luptînd pentru dreptate, libertate si republică, este un fel de profet precursor al pasoptismului. Amărît, profund scîrbit de viciile omenirii ca un adevărat „partisan al republicii”, înspăimîntat „la vederea spectacolului ce oferiră filii Păcatului si ai Peirei”, poetul-profet „nu-i veni în minte decît neascultarea Omului, gustarea mai nainte de timp din fructul arborelui stiintei, paradisul perdut prin intriga si amăgirea Spiritului pervers”. La sfîrsitul cîntului III – Viata sau Androginul – din Anatolida, Heliade va introduce pe maestrul său în corul îngerilor care cîntă epitalamul nuptiilor lui Adam si Eva. „ăn haosul astor angeli, o, bard al Albionei,/ O, Milton, treci la rîndu-ti/ De ai pierdut vederea,/ Si-e inima-n lumină si geniul în ceruri...”
William Blake, alt văzător, în poema pe care i-o închina lui Milton, în 1804, îl vedea pe acesta, condamnat, vinovat de erorile puritanismului, adorator al Ratiunii si Represiunii sub chipul lui Jehova-Urizen, si nu al Impulsului si Inspiratiei întruchipate în Crist, iar: „Cei Sapte ăngeri ai Prezentei plîngeau Umbra lui Milton” care se ducea spre „Moartea Vesnică”. Ceea ce Heliade elogia în poetul Albionului, un alt poet al aceluiasi Albion denunta asadar ca un suprem păcat. După Blake, Milton gresise grav atribuind căderea îngerilor orgoliului si ambitiei lui Satan. Dimpotrivă, virtutile puritane pe care le întrupase ministrul lui Cromwell si care erau de fapt vicii – ipocrizie, judecată morală rigidă, rationalism – acestea l-au pierdut deopotrivă pe Lucifer si pe Milton. Si totusi, în cele din urmă, Blake îsi mîntuie eroul. Milton îsi recunoaste eroarea si pătrunde în Cetatea Artei cîntînd laude Inspiratiei si Imaginatiei. Acest final i-ar fi plăcut mult, fără îndoială, lui Heliade, care si-ar fi regăsit în el propria-i viziune romantică.
Pe noi, cei de azi, cînd citim Paradisul pierdut (nu fără sîrgul necesar înaintării prin desisul marilor epopei ale trecutului), ce ne poate retine si seduce? La o lectură mai veche a textului englez, mărturisesc, m-au încîntat volutele baroce ale stilului, gigantismul, monumentalul imaginatiei, plinurile ei. De astă dată, citind versiunea românească (foarte fidelă si în acelasi timp de o mare cursivitate), m-au impresionat golul, hăurile care se cască în uriasa clădire, mai mult decît clădirea însăsi. Dante a dat socoteală de peregrinările sale prin tărîmurile lumii de dincolo încărcîndu-le cu fapte si făpturi, cu gesturi si cuvinte ale acestei lumi. Dar protestantul acesta nordic, orbul acesta, despre care s-ar putea spune că si-a pierdut vederea pentru a vedea în întuneric, dispretuieste spectacolele lumii acesteia. Poema sa, imensă ca bolta cerului într-o noapte de iarnă peste un cîmp înzăpezit, este goală de tot ceea ce poate să umple epopeea unui pămîntean. Bineînteles, sînt cete întregi de îngeri si constelatii, sînt zorile în care se trezeste Adam, e Pomul Vietii, ba chiar si crînguri de alămîi, dar toate acestea abia răsar, ca niste umbre evanescente, în golurile, în „halele oceanici„ – cum ar fi spus Eminescu – ale cosmosului. Paradisul pierdut este, cu adevărat, poema universului pierdut al celor văzute si redobîndit pe tărîmul celor nevăzute. De oriunde ai privi în această întinsă tesătură de versuri, imaginile care ti se oferă sînt cele ale prăpăstioaselor hăuri. Dar ei însisi, protagonistii poemei, cînd îsi oferă spectacolul lumii din jurul lor se uimesc de imensitatea în care se pierd cele văzute. Iată-l pe Satan privind: „Asa părea deschiderea cea vastă,/ ăn care se puneau limanuri beznei,/ Ca un liman ce-ar stăvili oceanul,/ De-aici, pe treapta cea mai joasă stînd,/ A scării ce suia, de aur toată,/ Spre poarta Cerului. Satan privi/ Privi – si se uimi peste măsură,/ Neasteptat văzînd această Lume.../ Si totul cuprindea cu ochii ei./ (Usor fiindu-i asta, cum stătea/ Mai sus de-acoperisul cel rotund/ Al noptii si al umbrei ei întinse)/ Din răsăritul Cumpenei si pînă/ La steaua cea flocoasă, care-o poartă/ Pe Andromeda peste orizont,/ Dincolo de Atlanticele mări,/ Din pol în pol privi-n lătime-apoi/ Si, făr-a-ntîrzia, de-a dreptu-n jos,/ Spre cel dintîi tărîm al Lumii, iată/ Că-si prăvăli vijeliosul zbor./ Cu usurintă, săgeată piezis/ Marmoreanul aer, printre stele/ Nenumărate, care, de departe,/ Ca niste astre străluceau, dar care/ Mai de aproape alte lumi păreau;/ Si alte lumi erau, într-adevăr...”
Dacă există un vast „poem” creat din nimic, întemeiat pe nimic – după cuvîntul poetului francez – acesta este Paradisul pierdut al lui Milton. Acest „nimic” s-ar putea chema, poate, Iubire, principiul mare, organizator al acestei proiectii. Iubire si lipsa iubirii. Tot ce e Creatie, Cădere, ăngeri, Satan devine act sau protagonist în drama Iubirii. Nu vom discuta aici subtextul teologic al poeziei miltoniene. Un fapt este cert: pledoaria lui Milton pentru libertatea interpretării textelor scripturare este în egală măsură o dovadă de încredere în „credinta inimii”, cît si în posibilitatea individului, si în acest caz a poetului, de a-si proiecta propria sa viziune despre cele ce fundează existenta omului si a universului. Viziunea lui Milton este austeră, închipuirea sa privind „nedeterminatul pătrat sau cerc” al Empireului de pe care atîrnă pe un lant de aur universul creat, înconjurat de haosul necreat, este aceea a unui poet al nevăzutelor mai curînd decît al văzutelor. Aceasta dă operei sale sublimele ei ecouri interioare, dar si fastidioasa ei monotonie.
Fragment din vol. De la Homer la Joyce, în curs de aparitie la Editura Ideea Europeană, www.ideeaeuropeana.ro
