Marta BĂRBULESCU
De cine mă voi teme?…
Ploaia cade pe pămînt si nu se mai întoarce-n ceruri
Copacul uscat nu mai ispiteste păsările,
doar limba mea iubitoare Te cheamă
ca o alinare…
Cersetorul umblă în cosul de gunoaie,
desfrînata prin patimile oamenilor
rotitoare
barurile de noapte ling pulpele dansatoarelor
pervertitoare
Lumina Ta m-a purtat ca pe un foc
la popasuri trupului închinat Tie,
ca un copac pe maluri de ape
cîntătoare
într-un sobor de iubire roditoare.
La coltul străzii, cersetorul umblă
prin cosuri de gunoaie,
desfrînate – prin patimile oamenilor
pururi – amăgitoare
Baruri de noapte ling pulpele
dansatoarelor – pervertitoare
Trec prin ape si nu mă înec,
merg prin foc si nu mă aprind.
Vrăjitoarea stă cocotată
pe limba ei spurcată si-mi prezice
pieirea;
eu mă odihnesc în bratele Tale
si visez la roadele din cămările
iubirii...
Ca o potîrniche care cloceste ouă
pe care nu le-a ouat –
asa sunt cei ce-si strîng bogătiile...
La colt de stradă, stricăciunea tăifăsuieste
cu moartea si-si fac jurămînt de credintă...
Barul de noapte linge pulpele dansatoarelor
pervertitoare;
cersetorul umblă prin cosuri de gunoaie...
Tu mi-ai întins mîna cînd ape clocotitoare
tălăzuiau sub picioarele mele
sovăitoare
să treacă dincolo de locuinta mortii
pînditoare...
ploaia cade pe pămînt si nu se mai întoarce
în ceruri;
copacul uscat nu mai ispiteste păsările,
doar limba mea iubitoare Te cheamă
ca o alinare – nicicînd trecătoare.
Telefonul tace! Dar Tu Ti-ai adus aminte
de mine si m-ai acoperit cu umbra
Iubirii Tale
să nu mă mai tem de prezicerile
unei vrăjitoare, cum cîrîitul corbului
din poemul lui Edgar Allan Poe,
ce-mi prezice pieirea.
Am răsărit ca firul de iarbă
lîngă pîraie:
De cine mă voi teme?
Mi-ai întins cerurile inimii,
mi-ai întocmit izvoarele
si-ai deschis Lumina...
La colt de stradă, cersetorul umblă
prin cosurile de gunoaie,
desfrînata prin patimile oamenilor
pururi ademenitoare...
Baruri de noapte ling pulpele dansatoarelor
pervertitoare...
Stricăciunea tăifăsuieste cu moartea:
îsi fac legămînt de credintă...
Legătura cu vesnicia n-o capătă
decît smeritele Tale iubitoare.
Ploaia cade pe pămînt si nu se mai întoarce
în ceruri; copacul uscat nu mai ispiteste păsările,
doar limba iubitoare, te cheamă pururea
ca pe-o alinare.
Mi-ai întocmit cerurile inimii,
cînd ape clocotitoare tălăzuiau
sub picioarele mele sovăitoare
să trec dincolo de locuinta mortii
pînditoare...
De cine mă voi teme?
Alexandru Cristian MILOS
Cînd stelele strălucesc, de ce noaptea e totusi neagră?!
„Dacă stelele sînt sori, de ce suma tuturor luminilor nu depăseste
Strălucirea Soarelui”? – întreabă, la începutul secolului XVII,
Kepler-Astronomul...
Cît e de lung si de lat cerul, cît de adînc?!
Stelele în cer poartă uniformă? Există o uniformizare a stelelor în
Univers?
Dar cui îi mai pasă, azi, de astfel de întrebări?!
Cine-si mai pierde timpul cu ele?!
Unele întrebări ca acestea sînt parcă trecute cu vederea de toată
lumea,
Într-o întelegere mută, de ierbivoră cornută, obisnuită în
jug si renuntări.
Dacă stelele infinitului ar semăna la fată –
Chipurile tuturor stelelor ar fi o strălucitoare intersectie!
Cînd stelele strălucesc, de ce noaptea este totusi neagră?
Vai, poate din cauză că universul, nici măcar el, nu e vesnic,
Prin el se poate vedea în viitor, viitorul.
Ca si noi – Universul e o expansiune!
Atunci îi putem da si o vîrstă?!
Să decupăm cerul fix si să-l înlocuim cu un cer în miscare, în
expansiune, în crestere...
Astăzi, vorbind de Univers, timpul de viată al fotonilor în raport
Cu viteza cu care sînt absorbiti de materie-stele ori nebuloase
Este mult mai mare decît vîrsta Universului.
Înaintea emiterii Luminii – fosile – ne aflăm în strada inversă,
Fotonii sînt imediat reabsorbiti, iar cerul strălucitor de la
Început
Tot mărindu-se – s-a întunecat! Lumina cerului s-a diluat!
S-a împrăstiat!
Oare toate fiintele si lucrurile ce cunosc vreo mărire – urmează
Să se întunece?!
Iar cu Puterea Eternitătii Luminii cum rămîne?! O abandonăm la stadiul
de axiomă?!
Încercînd să ajung de cealaltă parte a străzii cu alt Zenon
Cu totii îl stim pe Zenon grecul...
El ne aminteste mereu înjumătătirile vesniciei,
Jumătătile universale.
Eiii, dar ce bine ar fi fost să fiu un condensator electric ori
Un dispozitiv de răcire ori un material radioactiv
Mi-ar fi trebuit, în acea stare, o vesnicie, tot înjumătătindu-mă,
Încercînd să traversez o stradă.
Da, zic, bine, mă supun legii înjumătătirii, dar dacă lumea
Va suferi de inflatie de jumătăti de oameni,
De oameni înjumătătiti din androginii initiali, adamici
Si ei redusi la jumătate.
Perspectiva unor noi înjumătătiri reale,
Nu poate decît sparge pavajul si asa fragil al străzii lumii noastre
Ori exploda cauciucuri...
Intrăm în Mileniul III, pe strada III
Cu Zenon grecul sau fără...
Sau cu un alt Zenon – ce recompune jumătătile de oameni
În oamenii cosmici, ai vesniciei, nemuritorii!
Iar pentru o atare transformare a logicii umane
E nevoie de a uita dogmele si limitele învătate,
De o spălare a creierului
Respirînd, din nou, aerul stelelor purtător
De semintele adunării,
Ale transformării, ale recompunerii
Omului – din jumătătile de măsură ale vietii sale!
Omul-Unul, Omul-Cosmic, Omul-Întreg, Omul-Stelar, Om-Zburător, Om-Nemuritor
