Ioan BARB
sînt poate ultimul vis al unui mort
aseară a nins pentru prima oară în iarna aceasta
o zăpadă de umbre mi s-a depus sub pleoape
din ea se limpezeste un oras
mi se oglindeste în ochi cu aerul unui vinovat
de curînd în piata principală au mutat un cimitir
de fiecare dată descifrez cu emotie
inscriptia proaspătă de pe monumentul funerar
îmi e teamă că odată voi citi numele meu
poate nu mai exist de multă vreme
si viata aceasta nu-i decît ultimul vis
al unui mort
cîntec negru
n-am uitat cum m-ai lepădat ca pe o haină care nu avea glas să se dezvinovătească. o umbră ce s-a întins pe sub fereastră si s-a înfipt într-o scorbură. mă tîrăsc pînă dimineată ca un melc dar gîndurile mele se opresc la usa ta, în pridvor, îmi reprosează cît sînt de neîntelepte.
mă străduiesc să las un semn în fiecare firidă. lemnul usilor are, încă, miros de primăvară. îmi spune că voi îmbătrîni în curînd. pielea mi se va face mai aspră decît lespedea treptelor.
cînd te iubeam am profanat cîntecul, asa cum înnegresti aerul cu penele unor dimineti păgîne. si-au făcut cuib în crengile smochinului de sub ferestrele lui Mefiboset.
în fiecare zi am smuls cu ghearele ochii unui oaspete la masa ta. viata si-a înlocuit cîntecul harfei cu suieratul săgetii. îti străpunge timpanele cînd tîsneste din coarda arcului. în fiecare cort locuieste un strigăt de luptă. sobolanul cu dintii de aur ridică glasul împotriva nisipului.
în amurg, sub razele soarelui, timpul scrie cu pietre o nouă poveste.
interogatoriul. surîsul umbrei îngrozea pietrele
cînd m-au chemat
în prima seară la interogatoriu
mi se muiaseră oasele
curgeau pe sub carne
timpul se făcuse elastic
îmi întindea frica la maxim
mă arunca dintr-o prastie
ca pe o piatră
în valurile spaimei
îmi spuneam
în locul acesta nu pot să înot
m-au chemat din nou
în fiecare seară
pînă ce umbra îmi mirosea a putregai
inima mirosea a temnită grea
i se surpau zidurile noaptea
auzeam toti viermii
murmurau pe sub pietrele umede
se chemau la ospăt
însoteam în fiecare dimineată
un mort la groapă
aseară iar m-au chemat
era aniversarea zilei venirii pe lume
vor fi si mai sălbatici îmi spuneam
dacă mă vor întreba ce-o să răspund
prin pereti mă îngîna ploaia
mă dureau genunchii
ca si copacii se vor frînge într-o zi
oare ce mă vor pune să
povestesc din nou
voi închide ochii
să simt cum va răsări iarba
cum tu draga mea mă astepti
la poarta casei noastre
sărutată de mesteceni
