Valentina BECART
M-am ridicat … din oboseala pietrei
M-am ridicat din nisipuri
ca un vârtej de lumină
orbitoare
să vă povestesc
de setea
celor rătăciti în desert …
M-am ridicat din tăcerea
pustiului
să vă vorbesc în soaptă
de spaima cerului
ce nu putea opri
pasii celor ce credeau
în apa salvatoare …
M-am înăltat – ca un tipăt de vultur –
să vă avertizez
că nu vă puteti agăta
de sperantă
într-un vârtej de nisip…
M-am ridicat cu greu
– din oboseala pietrei –
arsă de soare
să văd:
setea, spaima,
pustiul …
si-am încercat să povestesc …
… dar sunetul nisipului
m-a avertizat
că a fi „întelept”
la ora amiezii
în desert
e o lipsă de măsură …
(sau poate … pragul nebuniei?)
Tăceri însângerate
Din strigătul singurătătii
as putea să’nalt o piramidă.
De ce să spulbere vântul
nisipul inimii mele?
Desertul e plin de “fantome”
ce mai cred în „apa salvatoare”.
Sunetul nisipului e cânt de sirenă,
ce-nfioară pustiul,
în care rănile au înflorit ...
Din chinul durerii
as putea ridica un „zid chinezesc!”
Stiu bine că violenta luminii
nu mă va ajunge.
La umbra ruinei,
înfrângerea poate fi savurată,
cu voluptatea cu care erupe
un vulcan.
Lava fierbinte va pecetlui
pentru totdeauna
buzele-mi însângerate de tăceri.
Cine mai poate aduna singurătatea
din cenusa cuvintelor,
purtate de vânt,
ca pe’un cânt,
de sirenă...
