POEZIE SPANIOLĂ

Gustavo Adolfo BÉCQUER

RIME

Rima XXI
– Ce este poezia? Spui în timp ce-ti lipesti
Privirea ta albastră de privirea-mi,
– Ce este poezia! Mă-ntrebi pe mine?
Poezia… esti tu.

Rima XXII
Cum de această roză, de tine culeasă
Poate lîngă a ta inimă să trăiască?
Nicicînd pînă acum n-am mai văzut pe lume
O floare stînd lîngă un vulcan.

Rima XXIII
Pentru o privire, o lume,
Pentru un zîmbet, un cer,
Pentru-o sărutare… Nu stiu
Ce ti-as da pentru o sărutare!

Rima XXIV
Două rosii limbi de foc,
Ce se-nlăntuie pe-un loc,
Se-apropie si, sărutîndu-se
Alcătuiesc o singură văpaie.

Două note ce pe liră
În acelasi timp mîna le-ngînă
Si-n spatiu se-ntîlniră
Armonios se-mbrătisară.

Două valuri ce-mpreună
Vin să piară pe o plajă
Iar la spargere se încunună
Cu o platosă de-argint.

Două fîsii de abur
Care din lac se ridică
 Si, împreună-n cer,
 Formează un alb nor.

Două idei ce răsar totodată
Două săruturi ce izbucnesc simultan,
Două ecouri ce se confundă,
Acestea sunt sufletele noastre.

Rima XXV
Cînd noaptea te-nvăluie
Ale somnului aripi de mătase
Si genele-ti închise
Par arcuri de-abanos
Ca să-ti ascult bătaia
Inimii tale-agitate
Si să lasi capul somnoros
Pe pieptul meu,
       As da, iubirea mea
       Tot ceea ce am:
       Lumina, aerul,
       Si ratiunea!

Cînd ochii-ti se atintesc
Asupra unui nevăzut obiect,
Iar buzele tale strălucesc
Si-un surîs oglindesc,
Ca pe fruntea-ti să citesc
Tăcutele gînduri
Ce trec ca norii peste oglinda mării
As da, iubirea mea,
      Tot ceea ce-mi doresc:
      Faima, averea,
      Gloria, geniul!

Cînd gura îti amuteste
Si respiratia se-nteteste
Obrajii ti se-mbujorează
Si ochii tăi negri îi mijesti,
Ca să văd între ale tale gene
Strălucind cu umed foc
Scînteia-nflăcărată ce tîsneste
Din al dorintelor Vulcan
      As da, inimioara mea,
      Tot ceea ce sper:
      Credintă, spirit,
      Pămînt, cer.

 

Rima XXVI
Împotriva vointei mele mărturisesc;
Cu toate-acestea, iubita mea,
Cred, ca si tine, că oda nu-i bună decît
Dacă e scrisă pe dosul unei bancnote.
Nu va lipsi un idiot care-auzind
Să se crucească si să zică:
Femeie de sfîrsit de secol XIX
Interesată si prozaică… Ce nerozie!

Voci ce pun pe fugă patru poeti
Care în iarnă se-ascund cu lira,
Lătrături de cîini la lună!
Amîndoi stim că-n astă viată
Geniu e socotit cel care-o scrie
Cu aur răsplătit oricine-i care face poezie.

Rima XXVII
Trează, tremur cînd te privesc;
Adormită, îndrăznesc să te privesc,
De-aceea, suflet al sufletului meu,
Eu veghez în timp ce tu visezi.

Trează, rîzi, si rîzînd ale tale buze
Fremătînde-mi par
Fulgere stacojii ce serpuiesc
Pe un cer de zăpadă.

Adormită, la coltul gurii tale
Înfloreste blînd un zîmbet,
Suav ca siajul de lumină
Ce lasă în urmă o cometă.
             Dormi!

Trează, privesti, si privind, ochii tăi
Umezi străluminează
Ca valu-albastru pe a cărui creastă
Scînteind soarele-apune.

De-a lungul genelor tale-adormită,
Linistită sclipire se revarsă,
Ce-mprăstie lumina, ponderată rază
Ce transparent luminează
            Dormi!

Trează, vorbesti, si vorbind
Cuvintele-ti vibrează, părînd
Ploaie de mărgăritare ce
Se dezlăntuie-n valuri într-o
        Cupă de aur.

Adormită, în murmurul respiratiei tale
Molcom si slab
Ascult un poem pe care inima
      Mea îndrăgostită îl întelege
              Dormi!

Mîna mi-am pus-o pe inimă
Să nu răsune bătaia
Si-a noptii calmă singurătate
Să nu tulbure.

Închis-am perdelele la al tău balcon
Ca să nu mai intre
Neplăcuta lumină a zorilor
Si să te trezească.
         Dormi!

Rima XXVIII
Cînd în umbra obscură
Pierdut, un glas murmură
Tulburînd linistea tristă
Dacă în adîncul sufletului
O aud, dulce sunînd,
Spune-mi, este vîntul ce-n rotirea-i
Se vaită, ori ale tale suspine
Îmi vorbesc de iubire?

Cînd soarele la fereastra-mi
Rosu luceste dimineata,
Si dragostea-mi de umbra ta mi-aminteste,
Dacă-mi pare că pe buza-mi
Simt o altă buză străină,
Spune-mi: delir orbesc e
Sau într-o suspinare
Îmi trimite inima-ti o sărutare?

Si în ziua luminoasă
Si în noaptea adîncă-ntunecoasă
Dacă în tot ceea ce gravitează
În jurul sufletului ce te venerează,
Îmi pare că te văd si simt
Spune-mi: Te-ating si respir
Visînd, ori într-un suspin
Îmi dai răsuflarea ca să ti-o sorb?

Rima XXIX
În poală tinea
Cartea deschisă;
Pe-obraji m-atingeau
Ai săi zulufi negri;
Nici unul nu vedeam
Cred, literele;
Mai degrabă păstram
O liniste-adîncă.
Cît a durat? Nici măcar atunci
n-am putut să stiu,
stiu doar că se-auzea
numai cum sufla
din buza uscată,
grăbit respira.
Stiu doar că ne-am întors
Ambii-ntr-o clipită
Ochii se-ntîlniră
Si-un sărut răsună.

          *
Creatie dantescă era cartea
Infernul său era.
Cînd spre el coborîrăm ochii,
Eu spusei cu tremur:
– Întelegi acuma cum de un poem
    Încape-ntr-un vers?
Iar ea îmi răspunse cu înflăcărare:
Acum, da, înteleg.

RimA XXX
Din ochii ei răsărea o lacrimă
De pe buzele mele un cuvînt de iertare;
Vanitatea vorbea, ea-si sterse lacrima
Iar pe buzele mele se asternu tăcerea.

Eu merg pe o cale, ea pe o alta;
Însă, cu gîndul la iubirea noastră,
Eu îmi tot spun: – De ce-am tăcut în acea zi?
Iar ea va fi spunînd: – De ce n-am plîns?