Geografia contingentei în poezia lui Gheorghe Mocuta
Gratiela BENGA
Oamenii pe care îi produce pe bandă rulantă (post)modernitatea nu sunt nici noi, nici fericiti. Uitînd să se sprijine pe existenta unui suflet, nu mai au resursele de a înjgheba un adăpost pentru sine. Amputarea fiintei nu a descoperit adevărata fată a umanitătii, ci un construct factice al epifenomenului curgerii si disolutiei în neant. Prelingerea sinelui, vulcanică uneori, delicată cîteodată, nu istoveste decît în prezenta amenintării golului anihilant. Cartea poetului Gheorghe Mocuta, Pregătiri pentru marea călătorie (Editura Mirador, Arad, 2002), recapitulează vîrsta esecului ontologic, constientizat violent sub spectrul tentacular al mortii. Ratarea amalgamează destine individuale, dar tot individualitatea ar putea să rescrie traiectoria unei „sorti” alese prin liber arbitru, cu conditia să îsi asume trecutele orbecăiri si obligatoria metamorfoză.
Structura tripartită a cărtii lui Gheorghe Mocuta (Pregătiri pentru marea călătorie, Loc de pierzanie si Invitation au voyage) glisează pe focalizările în trepte ale poetului: scenariul initiatic al mortii, teribila experientă a frîngerii lumii si, în final, incursiunea parodic-detasată în pseudorealitatea imanentei. Pentru prima parte a volumului, coborîrea odiseică pe tărîmul lui Hades si al Persefonei functionează ca un reper fundamental: e Modelul, e acel drum inevitabil al cărui tîlc trebuie descifrat fără greseală. Marea călătorie dincolo nu lipseste din nici un traseu initiatic, de la Ulise si Ghilgames pînă la apocrifele Maicii Domnului. Nici omul (post)modern nu poate evita peripatetizarea în altă lume decît aceasta în care (crede că) se simte familiar. Călătoria e făcută de toti fără deosebire, numai că diferă felul în care ne facem bagajele pentru drum. Unii cu răbdare, altii în grabă. Unii deloc.
Gheorghe Mocuta este destul de greu încadrabil într-un tipar anume - un poet la care postmodernismul se juxtapune pe cîteva elemente moderniste, într-o nouă paradigmă ce combină happening-ul textual, hazardul, anarhismul, efluviile livresti si deconstructia cu idealul unei viziuni sintetizatoare, coagulate în jurul unui fragil sîmbure meta-fizic, bine mascat. Un soi de abordare hibridă, care tine deopotrivă de intuitia intelectuală si de perceptia sensibilă. Ceea ce Pierre Duhem numea rationament geometric actionează, în lirica lui Gh. Mocuta, într-o manieră paradoxală, îmbinînd tendintele coercitive cu cele catalizatoare: mentine fiinta în capcana mlăstinoasă a corporalului dar, în acelasi timp, îi indică primatul unei absente. Pregătirile…, spuneam, aglutinează secventele traseului initiatic din apropierea mortii. Si totusi, nimic mai socio-biologic, mai angajat în cartografierea imanentei si a ratării decît volumul în discutie. Poezia oarecum atipică pe care o propune izvorăste chiar din această inoculare a indefinibilului în perimetrul geometrizat, cu nenumărate diviziuni si clasificări fluctuante, ce alcătuieste prezentul. O insesizabilă, halucinantă urmă meta-fizică navighează neîntrerupt printr-un univers eliptic. O absentă presimtită, un amănunt care scapă canoanelor zilei, pata vagă a unei esente vărsate si evaporate cu mult timp în urmă se strecoară într-o zonă a carnavalescului de o generoasă polifonie stilistică. Fragmentarism, ironie ca mod de operare cu farsa istoriei, hibridizare, imanentă – sunt cîteva din semnele postmodernismului dibuite de Ihab Hassan (vezi CĂRTĂRESCU 1999, pp.92-106) si regăsite în mecanismul liricii lui Gh. Mocuta. Si totusi, poezia e mai mult decît atît.
Pregătirile… nu includ miscările ritualice (atinse sau nu de bigotism) din preajma credinciosului care se apropie de Judecată. De această dată, sacrul nu este decît intuirea năucă a unei absente, un presentiment al întîlnirii cu necunoscutul, cu altceva decît lumea de aici. Scenariul initiatic se grefează recapitulativ, o regresiune etapizată pregătind călătoria reală si anuntînd, prin trimiterea octogonică, noul început. Transfigurarea posibilă: „de la o vreme mi-a încoltit în minte ideea pregătirilor pentru marea călătorie/ de aici înaintez în memorie ca pe un limb pierdut în mare/ mi-am cercetat cu încredere părintii familia/ mi-am cercetat cu sfială prietenii rămasi/ i-am cercetat cu o undă de îndoială pe filosofi pe preoti pe nebuni pe marginali/ i-am cercetat cu scîrbă pe politicieni si pe conducătorii acestei lumi/ care scapă totul de sub control/ si m-am cutremurat/ m-am cercetat pe mine si m-am cutremurat.”
Derularea scenariului initierii întru moarte urmează, asadar, opt cercuri ale memoriei. Păstrînd proportiile, se poate afirma că Pregătirile… evocă un infern dantesc în cheia amintirilor, inversînd vectorialitatea drumului parcurs. Dante orientase sensul în jos, spre tot mai adîncile bolgii ale damnatilor, în timp ce poetul „noului mileniu” reface urcusul spre clipa prezentă, pornind din crisalida originilor sale. Adîncirii în spatiu i se substituie plonjarea în timp, clară inversiune a reperelor datorată ruperii de miezul Fiintei. Primul cerc al memoriei recuperează o matrice originară: părintii, ipostaze ale călăuzei simbolice („mi-au vorbit în vis mi-au trimis semne prin îngeri/ prin întîmplările petrecute si prin semnele lăsate de tata în biblia veche a familiei.”); zîmbetul profetic al tatălui, păstrat în ungherele obscure ale memoriei, impulsionează acum pregătirea pentru călătorie… Alta decît cea făcută alături de familie, în diversele ei forme acoperite de lustrul derizoriului. Privind înapoi desfăsurarea narativă a biograficului, semnificantul se dovedeste a fi superfluu, purtător mut, surd si orb al unei semnificatii lăsate undeva în urmă, ca un balast scăpat în caruselul evenimentelor ametitoare. Pînă cînd, aproape de marea călătorie simti că „nici un călător nu cunoaste cu adevărat ceea ce vede/ dacă nu e atins de fulgerarea noimelor. Călătorim si/ nu călătorim suntem si nu suntem dacă nu ne căutăm/ pe noi însine dacă nu ne cercetăm sinele ca pe o busolă./ sătul de cărti bati cu piciorul alte cărări spre tine. obosit/ te asezi pe o piatră si îti răcoresti picioarele în apa rîului.” Revelatia sinelui ca semnificant deschis unui posibil ecorsaj al semnificatului provoacă detasarea ironică fată de o materialitate care se dovedeste a fi inoperantă. Drumul către cercul al doilea e deschis – utopiile proprii, scrisul/scriitorii, imitatia, relatia dintre identitate si alteritate, limbajul ca pecete identitară sunt coordonatele în jurul cărora se înjghebează sondarea sinelui: „astăzi literatura este plină de capcane care încearcă să o salveze/ de plictis dar cu atît mai inutil. ea nu te pregăteste pentru nimic/ decît pentru sedentarism si interpretări pozitive pentru televiziune/ si semantică pentru disparitia limbajului. pentru limbajul disparitiei./ a-ti găsi limbajul este un semn că poti începe pregătirile pentru marea călătorie.”
Curgerea epică a poemului initiatic este întreruptă de secventa III, tulburătoare meditatie asupra discrepantei între Logos si cuvînt, ultimul fiind doar „instinctul unui imitatio” si concretizarea „cioburilor pe care călcăm”. Vocea lirică distinge, în fond, cauza primă a creatiei (Logosul, cel care echivalează acel creatio ex nihilo) si cauzele secunde, capabile să creeze ceva nou din ce este deja dat. Dar, dacă postmodernitatea recurge la ipoteza inutilitătii cauzei prime în raport cu cele secunde care si-au cîstigat, în timp, independenta, autorul Pregătirilor… răstoarnă paradigma timpului său, reinstaurînd primatul Logosului: „si tot asa/ numele celor care cutează de a imita creatiunea/ nu sunt demne de a fi rostite// si sunt puse aici la index.” Acest al treilea cerc circumscrie o răspîntie. E locul de unde te întorci cu pasi nesiguri sau de unde pornesti cu încrederea unei certitudini imuabile. O sincopă, însă o sincopă cauzată de echilibrarea ritmată a suflului interior. Iar mai departe, treptele circulare poartă gravura urmelor lăsate de adolescentă si maturitate: sunt recapitulările filtrate de lentila bifocală a contingentei (socio-politice) si a dedublării. Obiectivarea lirismului prin plasarea lui pe scena furibundă a ideologiilor nu îndepărtează adierea constiintei neîmplinirii ca fiintă: „noi pionierii si utecistii străbăteam tara într-o veselie/ vizitam ctitoriile epocii de aur scornicestii si muzeele partidului/ în realitate ne opream la mănăstiri aprindeam o lumînare/ străbăteam orasele vechi priveam cu admiratie arta burgheză decadentă provocatoare”.
Ecce revelatio. Călătoriile de pînă acum n-au fost decît o carceră în care s-au sufocat adevăratele impulsuri ale sufletului. Tonalitatea calm-sacadată a discursului devine proiectia sonoră a asezării în matcă pe care o dobîndeste poetul. Ratările succesive fac loc marilor pregătiri. Călătoria fundamentală abia începe si pentru ea nu ai nevoie de bilet, pasaport sau viză: „marea călătorie e ca romanul lui proust/ începe acolo unde se termină textul.” Ghidul (fals!) va fi prietenul care „căuta cu îndîrjire/ sufletul tatălui său dispărut cu ani în urmă pe munte”. Trecerea poate esua într-o cumplită derivă, atîta timp cît călătoriei nu i se atribuie rolul ei esential iar constientei i se refuză statutul de premisă a metamorfozei. Desăvîrsirea pregătirilor (a initierii) e învăluită sub cupola „vîrstei rotunde”, un alt fel de mezzo del camin, schitînd catapulta saltului în sus: „împlinesti o vîrstă si vine la tine îngerul/ te tine de mînă/ ca un balon de heliu te trage usor în sus/ spre visele prietenilor si ale cunoscutilor/ ale fiului/ pînă nu vă mai vedeti/ pînă sunteti un punct care pune capăt pregătirilor.// începe marea călătorie”. Sau altă realitate decît a contingentei.
Poemele din Loc de pierzanie au în vedere exact această corporalitate grea a contingentei. La urma urmei, o pseudorealitate, o lume inversă în care propovăduieste dez-ordinea. Cele trei poeme intitulate descriptio romaniae zugrăvesc un spatiu fragmentat, distrus prin dizolvare, destaurat prin eliminarea oricărei pulsiuni ierarhizante si exfundat prin desfiintarea temeiurilor ordonatoare. O lume (în)frîntă, seacă si secătuită, spre care privirea poetului se îndreaptă – din interior - cu autoironie salvatoare sau cu legitimă înfiorare: „printre contrabandistii zgribuliti din zona liberă/ cu telemobile si masini luxoase/ fac si eu afaceri profitabile cum ar fi/ abonamente lunare la revistele literare/ […] românia seamănă tot mai mult cu o puscărie/ în care mă simt din ce în ce mai bine/ îmi bat cuie în cap si înghit lame de ras/ ca să ajung mai repede la infirmeria c.e. (confort euro)/ unde ai televizor color esti servit la pat si citesti/ ziarul de dimineată.” Sau: „am păsit cu stîngul în noul an/ minerii din vale au profitat de vremea/ bună a lui ghenar si au mai pus de o/ mineriadă au curătat capitata de huligani/ lăsînd în urma lor o pace romană”. Lumea–pe–dos asupra căreia se opreste poetul afectează pînă si vechea ordine a biologicului: trupul e descentrat, ciopîrtit de nevăzute ramificatii maligne. Pendulînd între afară si înăuntru, poemele Locului de pierzanie omogenizează straturile existentei sub acelasi stigmat al disolutiei. Într-un univers bolnav, trupul vulnerat de incursiunile repetate ale bricolajelor de tot felul se îmbolnăveste si el, iar tomografului i se împrumută din cînd în cînd atributele vitalizante ale uterului: „pe 3 ianuarie la nouă si jumătate/ intrai sub bolta tomografului ca o mumie/ trup pustiu pergamentos de scrumbie/ străbătut de caverne si hărti deochiate”
Parcurgerea căilor corporalitătii nu se opreste la exfolierea patologicului anatomic. În cele trei balade care compun Invitation au voyage, ochiul poetic cercetează delirul bezmetic al imanentei, traversînd trepidatia nocturnă a unui punct de referintă stabilit prin aservirea la consumismul gregar ( „pe esplanade de la defense/ parisul intră în balans/ din mii de ochi clipesc în zare/ champs elysees’n apus de soare”) sau analizînd dependenta ignară fată de acel „computer smart/ ce toarce-n van/ alb mac intosh/ american// computer gri/ imponderal/ zapp delirant/ design astral// […] mă contopesc/ în scheme soft/ din paradis/ fur fructul copt”.
Întreg volumul lui Gh. Mocuta valorifică eclectismul categoriilor limbii, de la termenii stiintifici si lozincile propagandistice, pînă la rocadele livresti si lungi paragrafe în franceză, gîndite pentru a plia discursul pe „cosmopolitismul panteist, descentrat” (PATAPIEVICI 2002, p.42) al epocii moderne. Efort meritoriu, într-o epocă în care limbajul se surpă în doar cîteva fărîme lexicale, urmînd miscarea erodantă a idiosincrasiilor de tot felul.
REFERINTE BIBLIOGRAFICE:
CĂRTĂRESCU 1999 = Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucuresti
PATAPIEVICI 2002 = H. R. Patapievici, Omul recent, Editura Humanitas, Bucuresti
