Pelinul alb

Nu mai este nimic. O fantasmã
Pare casa demult pãrãsitã.
Cu-a pelinului alb grea mireasmã
E grãdina pe veci otrãvitã.

Nu mai sînt întrebãri, adevãruri,
Nici sperante sau spaime la usã.
În scrisorile vechi, toti eroii
Au ajuns într-o clipã cenusã.

Nu mai este nimic: îndoialã
Sau credintã. Iar numele, iatã,
Cu-a pelinului boare amarã,
Vîntu-l ia si aiurea îl poartã.


Închiderea cercului

Iar fosneste frunzisul uscat pe la margini de drum,
Toamna mãsti va-mpãrti – vom fi fantose pînã la urmã.
Si voiam sã te-ntîmpin pe-o linie dreaptã, dar cum,
Cînd si cercul s-a-nchis si garoul grumazu-mi sugrumã?

Ne scriam, dar degeaba, scrisorile ni se pierdeau,
Cineva, lenevind, le citea si rîdea el, profanul.
Pe pervazul strãin, abãtute si triste-ncercau
Sã-nfloreascã din filele vechi, monstruos, maghiranul.

Lumea asta-i nebunã, meschinã, cu totu-n noroi,
O dominã si spaima, si ura, si-i doar un dezastru.
Încercam sã gãsim undeva un locsor pentru noi,
Dar rîdea drept rãspuns, rãu pictat si lucios, globu-albastru.

Eu visam, eu luptam, chiar si sufletul meu l-am vîndut.
Dar stiam: imposibilul tern se tot tine de mine.
Pasienta-i pe masã – ce-ar fi un vîrtej nestiut
Sã se-abatã în cãrti si în sorti, sã le-amestece bine?


Creatie

Ce-nseamnã sã fii sculptor si sã creezi
Al misterului vietii zgîrcitã esentã?
Marmura cedeazã si sînge pe ea vezi
Impunîndu-i dãltii traseu si cadentã.
Lutul învie ca o pasãre-n mîini. Împietrit,
Sãrutul de timp nu mai are-a se teme
Si încremeneste-n surîs un chip îndrãgit
Pe care zeii-l vor privi multã vreme.

(Traduceri de Emil IORDACHE)

Home