POEZIE FRANCOFONĂ
Jean Claude BLONDEL
Schaltiniene
Caii mării
Vreau herghelia mării s-o văd desfăsurată
Într-un galop sălbatic pe plaja-n sărbătoare
Să-mproasce spuma albă din nări fornăitoare
Copitele să musce din piatra înghetată.
Atacă timpul însusi frumosul meu peisaj
Oceanu-n dig metalic e nevoit să bată
Satul ce-i stă în fată îsi pierde din curaj.
De vântu-n rătăcire e zarea fasonată
Ea apărând ca alta de fiecare dată.
Mor caii mării, bietii, în tristul meu sillage...
Cuvintele fidele
Cuvintele cu seara le-astern pe pânza mea
Să lase amintirea cu care e dator
Un om ce nu mai are credintă-n viitor
Că va isca un licăr în prea micuta-i stea.
Către această zare deschisă sortii mele
Port câteva refrene ca barca pânza grea
Si-i bine dacă visul cuiva se naste-n ele.
Dacă de-o aventură sunt mâine asteptat
Prin versurile mele trăiesc precipitat.
Urmez îndeaproape cuvintele fidele.
Revin în fiecare noapte
Revin în fiecare noapte să scotocesc la tine-n sân
După acele fructe care îmi întretin dorinta trează
În suflet tainică lumină norocul se insinuează
Când ne luăm avântul către cel mai miraculos tărâm.
O, corpul tău cu orice clipă îmi proiectează altă zare
Ce-aprinde-n mine bucuria ca lângă tine să rămân
Uimit precum copilul care trăieste-o mare sărbătoare.
Prin mângâiere ne vom trece concret fiintele-n Fiintă
Si, astfel, vom intra în portul numit plăcut făgăduintă.
Îti vei găsi în mine printul, printesa mea nemuritoare!
Porumbeii de pe urmă
Fumegândele ruine ale luptelor stupide
Au lăsat copii pe drumuri în tinutul lor distrus
Sefii care-n timpu-acesta stau ascunsi în munte sus
N-or să riste niciodată întâmplarea ce ucide.
Drumurile-s bombardate si mă-ntreb de vă gânditi
Câti dintre nenorocitii lumii-acesteia perfide
Vor săpa morminte pentru bietii pusti nefericiti?
Dacă zi de zi războiul înteteste răzbunarea,
Oamenii or să cunoască decăderea si onoarea.
Porumbeii de pe urmă vor cădea si ei striviti.
Asasinatul permis
Focuri de arme-n depărtare au început deja masacrul
Pentru soldatul unei zile, acest ridicol vânător
Ce-si plimbă pasii-ntru plăcerea de a se sti învingător
Asupra iepurelui tandru si-a unui sturz precum e nacrul.
Ei ne scrutează, toti, pădurea cu reci priviri ce negre li-s
Si-oricare-si prelungeste pânda sperând să declanseze sacrul
Celui ce-o să probeze seara că-i cel mai vrednic la ucis.
Decorul nevinovătiei cu sânge crud de-l înrosesc
Instinctele spre-o mare stimă de ei i-ademenesc firesc.
Vânarea-si are-n veci statutul asasinatului permis.
Acuarela
Soarele de cum se-arată umple de lumină clară
Lumea încă adormită, cufundată în tăcere;
El împrăstie căldură, gratie si mângâiere
Peste satul care iese-ncet din noaptea lui de vară.
Pare să se-amuze umbra aruncată de capela
Cu ardezie pe care roua a spălat-o iară
Si-a făcut-o să lucească sclipitoare ca dantela.
Felinarul stins putere să vegheze nu mai are:
Tot orasul intră mândru în superba lui culoare.
Pictoru-si va fi dat gata, în sfârsit, acuarela.
Intră-n scenă o undină într-o rochie usoară;
Razelor cu nonsalantă ea începe să se-ofere.
Pruncul ei se balansează pe aripi de vânt lejere
Si-n decoru-acesta tainic auzi linistea cum zboară.
Foarte tânăr, trubadurul îsi lansează ritornela
Jos în piată fermecând-o pe frumoasa domnisoară
Si pe trecătorul care va sta-n loc uimit si-acela.
Ziua o să treacă astfel caldă si-nduiosătoare;
Noaptea va veni, la rându-i, blândă si ocrotitoare.
Pictoru-si va fi dat gata, în sfârsit, acuarela.
O amintire-amară
În zodia-i funestă destinul se ascunde
Precum un soare care de raze-a fost frustrat;
Până si voluptătii fiorul i-a secat:
Iubirea subrezită migrează spre niciunde.
Nenorocirea-si trage iar sabia afară
S-o schimbe pe o spadă-n pornirile-i bolunde
Avid dorindu-si trupul vânjos de-odinioară.
Regretele sunt frânte si visele s-au dus –
Le-a înghitit pe toate netrebnicul apus.
Tandretea-si schimbă locul c-o amintire-amară!
În româneste de Ion Rosioru
