Constantin BOBOC

 

COLINDĂ

 

Crăciunul dalb cu raze de lumină

Deschide iar Altarul marii Sărbători...

În Liturghii suave oamenii se-nchină

Si-aprind ghirlande-n anii trecători.

Sub bradul amintirii se adună

Cu daruri sfinte îngeri si strămosi

Că Domnul îi aduce împreună

Sprea-L pomeni în cîntec, bucurosii...

E ziua-aceasta plină de iubire,

Colindă gîndul zările ceresti.

Că s-a născut Vlăstar de Mîntuire

Spre-a ridica Păcatul stirpei omenestii...

În Staulul sărac, mai alb ca neaua,

Surîde Pruncul înspre Răsărit...

Venit-au azi, la El, cu Steaua

Trei magi, să-i spună primii, Preamărit!

Pe lîngă vitele de lîngă Ieslea Sfîntă,

Un Miel curat, scînceste blînd...

Chiar dacă Heruvimii-n Slava cîntă,

El vede Crucea Răstignirii, sîngerînd!

 

 

ANUL NOU

 

Bate Crivătu-n fereastră,

Anul Nou e-nlăcrimat,

Că-i bolnavă viata noastră,

Traiul tot mai zbuciumat!

Zile negre ne asteaptă,

Foamete, necazuri, vin,

Lumea nu se mai îndreaptă

De al relelor venin!

Uraturi frumoase însă

Auzim de-atîtia ani,

Dar sîntem ca fata plînsă,

Oropsiti si mai sărmani!

Ni se-arată-ntotdeauna

Că veni-va traiul bun!

Doar hotia si minciuna

Bucuroase-s în Ajun!

Anul Nou ne-aduce-n casa,

Grijă mare, datorii,

Să le punem azi, pe masă,

Drept mîncare la copii!

Bate Crivătu-n fereastră,

Mai hain si mai viclean.

„Cine face viata noastră,

Tot mai grea, an după an?”

 

NEGURA

 

Frigul si ceata acoperă

rănile pămîntului.

Rareori, tipătul linistii

tulbură adormirea cuvintelor.

E o severă trîmbită

această destelenire din

gheata amintirii. Sihastrii

se trezesc rînd pe rînd

din icoanele ascunse sub

brazii codrului străvechi.

O amforă e luna pe cer

si din ea se revarsă pe

poleiul neted străvezii raze

de platină. Poetul trudeste

necontenit între realitate

si vis. El cerne aceste

cuvinte si le asează pe

Altarul singurei jertfe de

mîntuire. Negura se topeste

si începe să cînte cocosul

o nouă dimineată în lume.