Constantin BOBOC

Vara

Vara ne cheamă prin

poieni. Ea are miresme

îmbietoare la brîu

Păsări curioase cîntă

prin grădini. Poetul

adună din ciripitul lor

tandru mierea acestui

Poem. Urcă dorul în arca

iluziilor prietenoase. Poate

că numai asa PACEA

asează pe Crucea Bisericii

un alb Mesager. Cu

sfinte lacrimi Cerul ne

cheamă la vecernia

ultimei mîntuiri

 

Frigul singurătătii

De-atîtea lacrimi obosite

ochii destinului abia

întrezăresc orizontul

Ca niste umbre bolnave

lunecă oamenii pe drumurile

încîlcite ale realitătii.

Tot mai multe presimtiri

sumbre apasă asupra lor.

Poetul le trimite din cînd

în cînd cîte o încurajare.

Desi e vară, în odaia lui,

frigul singurătătii încă

nu s-a topit. El însă

mai are putere să viseze

că Binele vesnic devine

triumfător. De aceea cu

dragoste scrie pe Cer încă

un sensibil poem.

Pastel

Ploile verii cad peste

grădini. Ca un pastel

străvechi, văd de la

masa tăcerii, cum timpul

mă cheamă la un tainic

prohod. Numai păsările

cîntă la această liturghie

de pace în amintirea

celor care au născocit

viata de pe Pămînt.

O rugăciune devine realitatea

si prin ea, supravietuirea

îsi spune ultimul cuvînt.