Cezar BOLLIAC

(1813 – 1881)

 

 

Poezia

(fragment)

 

 

Pentru ce poetii n-au astăzi în staturi 1 influenta ce aveau în antichitate? Pentru căci atunci poetii erau ai populilor, iar nu ai castelor, pe oare putem zice că le-au creat ei chiar în momente de entuziasm, pentru o virtute oarecare, si cari au ajuns apoi să-i facă chiar pe dînsii – creatorii lor – să crează că ei nu sînt pentru altceva, decît numai ca să surîdă si să celebreze plăcerile si crimele lor, si că treaba lor ar fi să se ocupe numai cu cerul si cu acele afectii domestice si amoroase, cu acele boale sau infirmităti ale inimii omenesti; pentru căci s-au lăsat să crează că sînt numai un fel de muzici 2, pictori sau baletisti si proprii a se întrebuinta numai spre petrecerea castelor aristocrate, împuternicite de dînsii; pentru căci coruptia si slăbiciunea lor i-au adus în stare să ambitioneze mai mult un loc pentru dînsii în aceste caste decît a le împrăstia pe dînsele în corpul cel mare al populilor, unde natura lor îi face să fie adorati.

O, poeti, veti putea dobîndi prea lesne cu poeziile voastre un loc în aste caste, în cercurile lor cele private, spre a le mobila saloanele, pentru ca să spuneti basme copiilor si versuri fămeilor; iar în adunările lor politice, acolo unde se vorbeste despre voi si despre viitorul fiilor vostri, nu veti intra niciodată, dacă o întîmplare norocită nu vă va fi pregătit acel loc încă pînă să nu se încarneze geniul în voi, sau dacă întîmplări deosebite nu vă va fi meritat aceasta cu de tot altfel de titluri. O! Poetul s-a ocupat prea mult cu cerul si a ajuns să-si piarză cu totul proprietatea pe pămînt! Dară, domnilor, poetul a fost un mediator al pămîntului către cer numai pînă cînd pămîntul s-a aflat sub tutela cerului, unde l-a pus entuziasmul poeziei primi­tive; pămîntul s-a scăpat acum de cer, si poetul trebuie să se considere numai ca un conducător al omului pe pă­mînt, si pentru ca aceasta să ajungă odată simtită de obste, trebuie să se destepte mai întîi într-însul. Dea artelor sa copieze creatiile precum dă si natura pe ale ei. Lase-se să fie organ al veseliilor generale la solemnităti si sărbători; dar să se gîndească că el este altceva mai mult decît muzicul si pictorul; este creatorul lor, mergătorul lor înainte. Muzicul si dăntuitorul îl urmează de aproape, si arhitectul, sculptorul, pictorul se tin după dînsul la o distantă oare­care: poetul este geniul si artistii sînt talentul. Ideea ce va destepta el, aceea o să zboare peste vulg, aceea o să invite si o să dirige acel flux si reflux al patimilor si al dorin­telor populilor.

Daca artele în vechime au fost religioase si belicoase, cauza a fost fiindcă poezia era religioasă si belicoasă; dacă acestea au decăzut si au devenit tîrîtoare si coruptive, cauza este că poezia a decăzut, s-a făcut tîrîtoare si coruptivă. Cînd poezia se va înălta la demnitatea ei, cînd îsi va lua iarăsi în dreapta facla luminilor si în stînga biciul slăbiciunilor si al vitiului se va vorbi în limba cea pozitivă si înteleasă de astăzi, atunci solemnitătile si sărbătorile populilor se vor face de către populi pentru populi, atunci si artele frumoase vor recîstiga si ele demnitatea lor, ca niste credinciosi sateliti ai poeziei.

Precum economistul utilizează luxul, asa si poetul tre­buie sa utilizeze poezia. Toată ideea ce naste imaginatia trebuie să fie utilă. Fabricantul caută machine pentru a o întrupa, a-i da forme si calităti plăcute simturilor, a o reproduce, multiplica spre înlesnire si spre o îmbunătătire oarecare a vietii animale. Poetul trebuie să caute – si el la rîndul său – mijloace a o face simtită inimii si fante­ziei vii si pronuntată, să caute si el un spatiu de forme, a o reprezenta plăcută si simturilor, acestor comisi 3 ai inimii si ai ratiei. Dacă luxul materiei contribuieste a înnobila pe om si societatea lui, cu cît mai mult luxul ratiei! Poezia este luxul ratiei si misia ei este să înnobileze ratia, precum luxul materiei nobilează materia.

 

Este timpul ca poezia să se ocupe, să puie în miscare toate resorturile sale la o prefacere întreagă, la o reformă totală de constiintă: schimbare a tuturor ideilor ce a avut pînă acum si are astăzi omul despre lume. Să cerceteze cu de-amănuntul izvoarele inegalitătii în societate si să nimi­cească toate formele si reformele sociale, politice si reli­gioase, prefăcînd acea iubire numai teoretică de libertate si egalitate practică si actuală. Să întemeieze o singură cre­dintă religioasă în locul tuturor credintelor învechite si prefăcute pînă astăzi: aceea a ratiei si a libertătii. Să dezvolteze, să analizeze si să popularizeze stiintele abstracte în practică vie.

Unde stă cea dintîi inegalitate socială? – În sclavia fămeiei. Emancipatia ei dară este cel dintîi element contri­buitor la viata cea nouă. O emancipatie întreagă, completă a fămeiei, preparată de la nasterea ei, printr-o crestere omenească, proprie a forma un cetătean legiuitor, judecător si executor – iar nu acea emancipatie mijlocită, necom­pletă, dată de cristianism 4 si cavalerism si mentinută cu dreptul de slăbiciune de la generozitatea omului. Nimic nu izolează mai mult pe om în societatea actuală si nu îl face mai egoist decît familia si interesele de familie rău întelese. Cel mai pretios tezaur ce posedă umanitatea este inima de fămeie. În inima fămeiei se oglindesc cu gratii cele mai dulci, cele mai nobile sentimente si patimi ale umanitătii. Fămeile sînt, fără contestatie, de o mie de ori mai simtibile, mai tolerante, mai spirituale si mai poetice decît noi; sufletul lor posedă o mai mare portie din acea reflectie poetică ce a căzut peste omenire la originea sa, si gratie formelor materiale ale fămeiei, miscările-i vioaie, căutatura-i însinuitoare, organul si elocventa ei convin­gătoare sînt cu mult mai energice si mai puternice decît ale noastre. Ce înnobilare n-ar aduce fămeia si în legi, si în obiceiuri, cînd ar avea parte în societate! Cea mai fru­moasă, cea mai bogată mină a omeniei stă neexploatată! Să emancipeze dar poezia pe fămeie, să dea libertate amo­rului; să desfiinteze toate iluziile pe care se mai reazimă viata cea religioasă si politică a omului, să desfiinteze cu totul lumea spirituală cea de dincolo, să desfiinteze orînduielile politiei ceresti întinse peste viată si toată justitia se­cretă; să prefacă tot militarismul în cetătean si să stăvilească spiritul de concuiste 5; să schimbe biserica în scoală si să organizeze dintr-însa o educatie populară care să întindă deopotrivă peste tot popului, si clerul să-l prefacă în simpli învătători ai populilor, în casele si în cîmpurile lor, în industria 6 lor si în morală practică; să facă ca populii, prin cultivare, să se organizeze si să se cîrmuiască de sine, să-si administreze justitia de sine în viata publică si în dregătoria publică; să facă staturile libere si proprietate comună a populilor, ca un product al tuturor membrilor statului, si care product va creste neîncetat prin activitatea, prin organismul viu al societătii; să facă ca nici o parte a societătii să nu stea în inactivitate la republică; să facă ca proletarul cel necultivat, cel lipsit astăzi de cultură spirituală si de îndestularea materială să se ridice prin educatia generală la cetăteanul actual, la demnitatea de om; să facă ca totalitatea acestor cetăteni, în adevăr liberi, să se împărtăsească de cele mai înalte interesuri ale sta­tului lor – de legislatie, judecătorie si administratie – fără să-i poată depărta altceva decît minoritatea vîrstei sau infirmitătii netăgăduite; să facă a înceta această des­părtire a populilor în două părti inegale, antagoniste una alteia; să înceteze, zic, împărtirea populilor în cîrmuitori si cîrmuiti; să facă a înceta interesul cel privat al unei dinastii regale, domnitoare; să înceteze privilegiurile cas­telor de trîntori, paraziti si privilegiati, si tot popului si dezvoltarea lui în toate părtile statului să alcătuiască un stat si o natie, să facă ca cultura pămîntului, industria si stiintele, să fie comune, întinse si dezvoltate pe cultul ratiei, fără preeminentă si fără misticism; si, în sfîrsit, să facă vorbirea si scrisul – oare sînt expresia cugetării, expresia omului născut a fi liber – să zboare fără stăvili; si tot­odată să nu uite a pregăti fiece popul la ideea frătiei gene­rale, la ideea de cosmopolitism 7, ca ultimul ferice al locui­torilor globului. Aceste principii sînt misia poeziei moderne, căci pe aceste principii se va clădi edificiul societătii celei noi.

Dar poezia nu va mai fi atunci – vor zice cei ce s-au obisnuit să vadă figurînd în poezie monstruri de îngeri, heruvimi si serafimi acoperiti de ochi si stîrciti între aripi, însă poezia care atinge, poezia cea adevărată nu este aceea în care misuiesc spiritele necurate de p-aia lume. Poezia cea adevărată este aceea care vorbeste inimii, iar nu fan­teziei numai. Natura va fi totdeauna aceeasi si fenomenele-i aceleasi: aceiasi meteori, aceleasi cîmpii înflorate, acelasi cer înstelat, aceeasi lună, acelasi soare, aceiasi munti, si pe mări aceleasi valuri. Trecutul si viitorul vor avea totdeauna cartea lor deschisă poeziei. Fămeile vor fi tot astfel de frumoase, bătrînii albi si venerabili, pruncii bălai si dră­gălasi, si afectiile omului, amorul mai cu seamă, va dobîndi o nouă agerime; si amorul patriei va fi pronuntat si simtit, căci omul va putea zice în constiintă că are patrie. Poezia ar avea atunci o scenă expusă fără control societătii si un forum în fiecare sat... Am auzi adesea într-însa:

„ ... La tombe et non l'af front!/ Pas de tete plutot qu'une sou'illure au front!/ ... Je n'ai rien a reprendre ou la honte a passé”. 8//

Indigentile 9 inimii omenesti si-ar lua cu totul o altă directie si armoniile firesti si-ar reflecta armoniile morale în imaginatia omului pe o natură mai pură, mai nobila si mai ratională. Fugile imaginatiei omului civilizat al socie­tătii n-ar vaga 10 pe acele vapoare ale ignorantei omului incult, dar n-ar putea pierde nimic din poezia lor. Ruinele ar pierde fantasmele îngrozitoare ce plană peste ele, dar s-ar poetiza prin suveniri si prin acea vagare meditativă a omului si liberă de superstitii; formulele rugilor si a farmecelor omului barbar s-ar desfiinta si presimtirea, speranta si sim­patia n-ar avea atîtea funeste rezultate; constiinta umană n-iar avea atîtea scăpări înaintea tribunalului ei, si crimele ar fi numai rezultaturi ale unei infirmităti morale.

 

Foaie pentru minte, inimă si literatură, 1846, nr. 27-30.

 

 

1 State. (n.ed.)

2 Muzicieni. (n.ed.)

3 Trimisi, ambasadori. (n.ed.)

4 Crestinism. (n.ed.)

5 Cucerire, (n.ed.)

6 Mestesugul, (n.ed.)

7 Aici în întelesul de unire a popoarelor, în acceptia uto­pică, caracteristică timpului. (n.ed.)

8 „... (mai degrabă) mormîntul decît ocara!

Mai degrabă fără cap decît cu o pată rusinoasă pe frunte!

Nimic nu iau din ceea ce a acoperit rusinea!”, în lb. fran­ceză. (n.ed.)

9 Lipsurile. (n.ed.)

10 Vaga, în lb. franceză (vagueur) – a rătăci. (n.ed.)