VISUL SI POEZIA PRECUM UN TEXT
DIALOGIC AL SUFLETULUI
Noemi BOMHER
Începem acest eseu cu o întrebare: Cine este autorul unui text ce trimite la o Cheie de interpretare a viselor si cine este autorul unui volum de poezii?
Termenul dialogic, din titlul eseului, răspunde unei probleme de literatură estetică . Cu toate că multi numesc autorii volumelor de poezie, nu cumva, marii poeti, cred, precum anonimii autori că, în ciuda unor mărci stilistice inconfundabile, marea poezie poartă o aură de mister si impersonalitate, apare ca un sistem de gîndire venit din exterior, fără personalitate. Poate de aceea îsi asumă o mască ori un rol, mai ales în contemporaneitate. Referirile le vom face la opera unui creator contemporan, Cristian Simionescu, Tinutul bufonilor, Editura Junimea, 2002-2003. Viata unui poet este un text dialogic al său cu sufletul, nu pentru că în poezie se reflectă sufletul, ci pentru că în o operă se includ toate operele anterioare si viata autorului.
„Dacă intri trebuie
să înfingi harponul în balenă
să privesti noaptea prin gaura cheii miscările haosului
să locuiesti în odaie cu un nebun
să te plimbi în pădure cu porcii mistreti să stai zile si nopti lîngă un rănit
să mărsăluiesti, să....”
Mărsăluitorii sau a doua scrisoare către Swift
Asa cum în cadrul disciplinelor teoretice stiinta literaturii se apropie de lingvistică, tot asa micro fragmentul despre suflet în poezie reprezintă o istorie a dezvoltării procedeelor de structurare poetică, care apropie o serie literară de un plan mistic. Precum în vis, se creează o relatie intuitivă cu un sistem de imagini neîncheiat, organizat în afara omului, acest material păstrîndu-si o oarecare specificitate, o oarecare independentă si autonomie, întrucît izolează, chiar în cadrul unei poetici invocat formale, o directie metafizică.
Astfel, sarcina stilistică a micro fragmentului despre suflet tine de remedierea cuvîntului, de o apropiere a cuvîntului de limbajul practic, acela de a crea un canal de comunicare cu Divinitatea, de smulgere a cuvîntului din automatismul vorbirii, procedeu prin care comunică de fapt cu macro fragmentul, chiar dacă introduce în discursul dialogic diferite elemente polifonice.
Realitatea ideologică din cadrul viziunii visului permite ca personajul care visează să organizeze propria sa voce independentă fată de pozitia axiologică a textului, să introducă o nouă formă, să argumenteze prin gen, compozitie si subiect o formulă de discurs organizată spre practica rugăciunii, spre o voce pură ori impură, o voce ce include puterea vocii personajului si a vocii autorului, porta voce a Divinului.
Autenticul miraj lingvistic apare astfel dincolo de miscarea stilistică a simbolistilor, dincolo de resemantizarea cuvîntului, într-o întelegere a discursului drept contra discurs, contra enunt, fie fată de cel al vorbitorului, fie fată de cel care s-a pronuntat înainte, fie fată de cel care receptează. Discursul sufletului este tesut astfel stilistic ca un fel de despărtire fată de problema generală a discursului. Semnificatia discursului nu este doar o viziune mistic exagerată, nu se raportează doar la motive, la teme, la cronotopi, ci la o întîlnire deosebită cu Celălalt:
„O umbră locuieste într-o umbră. Nu stiu
Ce vi se dă vouă de rezistati atîta! Sîngele
Care picur din tavan nu-i al vostru?”
Pe spatele delfinilor
În punctul de contact al textelor apare o întelegere a dialogului cu intersectia metafizică, cu o structură ideală prin care eul îsi cunoaste propriul său suflet si sufletul se află undeva în filozofia visului iar iesirea si filozofia sufletului începe printr-un dialog ca super categorie de cunoastere polifonică cu discursul despre vis. Astfel, un personaj idee este sufletul ca dublu si alter ego al eului liric, dublu înteles ca suflet sau ca dinamică si viteză către vis si către sinucidere. Interactiunea dintre limbajul de suprafată si limbajul în devenire din profunzime, limbaj simultan în care se miscă sufletele necontopite în individualitate, se bazează pe o pluralitate de planuri în care sufletul seamănă cu lumea dantescă a purgatoriului, unde se întîlnesc păcătosii si cei fără prihană, unde vietuiesc pocăitii si nepocăitii si unde lumea este în miscare într-o coexistentă în lumea dantescă precum un dialog ambivalent, fluid de la o meditatie particulară către una generală, de la o meditatie orizontală către una verticală, într-un sistem conventional, într-un limbaj viu, liber indivizibil, rupt într-un contrapunct si într-un contra sens, precum în textele hermetice, de lumea obisnuită. În acest limbaj, formele timpului si ale spatiului sînt concentrate prin devenire: unitate, identitate si crestere ca într-o aventură pînă la întelegerea unui timp abstract, probabil virtual.
Ca model artistic posibil al lumii, un model în care pasiunea nu mai este biologică, un model în care formele de manifestare sînt într-un spatiu metamorfozat. De exemplu, sufletul este dezvoltat, schimbat, devenit si destinul nu mai este raportat la mediu, ci este raportat la viata interioară, la un timp plin, un timp în care se concentrează viata magnifică, aspectul în care sfîrsitul si începutul sînt ambivalente, în care grotescul si frumosul sînt începutul si sfîrsitul metamorfozei, în care normele estetice nu mai îngroasă elementul material corporal, ci înseamnă o viziune a luminii, un colorit al primăverii, un pol al transformării în noi.
Imaginile corporale neobisnuite, actele sexuale violente, mîncarea, băutura, defecarea, urinarea intră într-un dialog între corpul uman si corpul colectiv spre un corp contradictoriu ce nu mai are decît nastere, moarte, tinerete, bătrînete, sus, jos, cer, pămînt, fată, spate, laudă, ocară, serios, hilar. În lumea visului ridiculizat este regele, bufonul este rege, bărbatul este femeie si invers, a dispărut demarcatia falsă dintre lucruri si a apărut o libertate supremă, dinamică, în care triumfă mereu cel căruia nu-i mai este teamă de cosmos. Unul se află prin în totul si prin intermediul visului si al sinuciderii, discursul acesta dialogic infirmă corpul omului frumos si grotesc, orizontal si vertical si descoperă în forma deschisă a devenirii dialogul cu supraomul, care nu monologhează, ci caută răspuns în energia poetică în timpul cuvintelor.
Într-o formă în care semnul arbitrar devine motivat si apoi este din nou distrus si transformat în semn arbitrar apare sufletul. Dacă poezia romantică observa în organizarea individuală armonică un enunt poetic maxim, poezia modernă cere un alt sistem de suflete, care foloseste drept limbaj un sistem scris, central, îl descentralizează din emfază prin pronuntare, descoperă un centru dominant în libertate si-n tendinta minoritară de a impune un limbaj specific, eliminînd antrenarea obisnuită si ideea unui limbaj unic si dorind un limbaj relativ centrifug, exterior, minoritar, oximoronic, momentan.
În tendintele post moderniste din cadrul limbajului poetic se vădeste această nouă sensibilitate a unui dialog dintre eu si tu fără adresabilitate alta decît cu un text dinamizat cu care se intersecta, dar la care nu apelează decît prin ruptură, prin distrugere, prin fragment. Tesătura de întretesere, destrămarea care urmează aranjării prin petice, descoperă în ansamblul poeziei calea prin care functionează sufletul ca o lume închisă, personală, cu o pluralitate de deschideri sustinînd miturile si întelegerea. Visul este o călătorie în lumea de dincolo, care foloseste inconstient viziunile din traditiile scrise si orale ale celorlalti, dar ele reprezintă produsul unor presupuneri, teme si sperante, mereu intersectate fără imitatie, originale, un termen care defineste orientarea către lumea străină si altuia si celui care scrie.
Sensul estetic al visului trăieste în cel care citeste cartea, sensul lingvistic se bazează pe cuvintele scrise sau spuse iar sensul filozofic este un enunt spre obiect, spre interior, spre o lume secretă înteleasă drept o cunoastere unică niciodată transmisibilă. Acesta este sufletul poetic.
Începem acest eseu cu o întrebare: Cine este autorul unui text ce trimite la o Cheie de interpretare a viselor si cine este autorul unui volum de poezii?
Termenul dialogic, din titlul eseului, răspunde unei probleme de literatură estetică . Cu toate că multi numesc autorii volumelor de poezie, nu cumva, marii poeti, cred, precum anonimii autori că, în ciuda unor mărci stilistice inconfundabile, marea poezie poartă o aură de mister si impersonalitate, apare ca un sistem de gîndire venit din exterior, fără personalitate. Poate de aceea îsi asumă o mască ori un rol, mai ales în contemporaneitate. Referirile le vom face la opera unui creator contemporan, Cristian Simionescu, Tinutul bufonilor, Editura Junimea, 2002-2003. Viata unui poet este un text dialogic al său cu sufletul, nu pentru că în poezie se reflectă sufletul, ci pentru că în o operă se includ toate operele anterioare si viata autorului.
„Dacă intri trebuie
să înfingi harponul în balenă
să privesti noaptea prin gaura cheii miscările haosului
să locuiesti în odaie cu un nebun
să te plimbi în pădure cu porcii mistreti să stai zile si nopti lîngă un rănit
să mărsăluiesti, să....”
Mărsăluitorii sau a doua scrisoare către Swift
Asa cum în cadrul disciplinelor teoretice stiinta literaturii se apropie de lingvistică, tot asa micro fragmentul despre suflet în poezie reprezintă o istorie a dezvoltării procedeelor de structurare poetică, care apropie o serie literară de un plan mistic. Precum în vis, se creează o relatie intuitivă cu un sistem de imagini neîncheiat, organizat în afara omului, acest material păstrîndu-si o oarecare specificitate, o oarecare independentă si autonomie, întrucît izolează, chiar în cadrul unei poetici invocat formale, o directie metafizică.
Astfel, sarcina stilistică a micro fragmentului despre suflet tine de remedierea cuvîntului, de o apropiere a cuvîntului de limbajul practic, acela de a crea un canal de comunicare cu Divinitatea, de smulgere a cuvîntului din automatismul vorbirii, procedeu prin care comunică de fapt cu macro fragmentul, chiar dacă introduce în discursul dialogic diferite elemente polifonice.
Realitatea ideologică din cadrul viziunii visului permite ca personajul care visează să organizeze propria sa voce independentă fată de pozitia axiologică a textului, să introducă o nouă formă, să argumenteze prin gen, compozitie si subiect o formulă de discurs organizată spre practica rugăciunii, spre o voce pură ori impură, o voce ce include puterea vocii personajului si a vocii autorului, porta voce a Divinului.
Autenticul miraj lingvistic apare astfel dincolo de miscarea stilistică a simbolistilor, dincolo de resemantizarea cuvîntului, într-o întelegere a discursului drept contra discurs, contra enunt, fie fată de cel al vorbitorului, fie fată de cel care s-a pronuntat înainte, fie fată de cel care receptează. Discursul sufletului este tesut astfel stilistic ca un fel de despărtire fată de problema generală a discursului. Semnificatia discursului nu este doar o viziune mistic exagerată, nu se raportează doar la motive, la teme, la cronotopi, ci la o întîlnire deosebită cu Celălalt:
„O umbră locuieste într-o umbră. Nu stiu
Ce vi se dă vouă de rezistati atîta! Sîngele
Care picur din tavan nu-i al vostru?”
Pe spatele delfinilor
În punctul de contact al textelor apare o întelegere a dialogului cu intersectia metafizică, cu o structură ideală prin care eul îsi cunoaste propriul său suflet si sufletul se află undeva în filozofia visului iar iesirea si filozofia sufletului începe printr-un dialog ca super categorie de cunoastere polifonică cu discursul despre vis. Astfel, un personaj idee este sufletul ca dublu si alter ego al eului liric, dublu înteles ca suflet sau ca dinamică si viteză către vis si către sinucidere. Interactiunea dintre limbajul de suprafată si limbajul în devenire din profunzime, limbaj simultan în care se miscă sufletele necontopite în individualitate, se bazează pe o pluralitate de planuri în care sufletul seamănă cu lumea dantescă a purgatoriului, unde se întîlnesc păcătosii si cei fără prihană, unde vietuiesc pocăitii si nepocăitii si unde lumea este în miscare într-o coexistentă în lumea dantescă precum un dialog ambivalent, fluid de la o meditatie particulară către una generală, de la o meditatie orizontală către una verticală, într-un sistem conventional, într-un limbaj viu, liber indivizibil, rupt într-un contrapunct si într-un contra sens, precum în textele hermetice, de lumea obisnuită. În acest limbaj, formele timpului si ale spatiului sînt concentrate prin devenire: unitate, identitate si crestere ca într-o aventură pînă la întelegerea unui timp abstract, probabil virtual.
Ca model artistic posibil al lumii, un model în care pasiunea nu mai este biologică, un model în care formele de manifestare sînt într-un spatiu metamorfozat. De exemplu, sufletul este dezvoltat, schimbat, devenit si destinul nu mai este raportat la mediu, ci este raportat la viata interioară, la un timp plin, un timp în care se concentrează viata magnifică, aspectul în care sfîrsitul si începutul sînt ambivalente, în care grotescul si frumosul sînt începutul si sfîrsitul metamorfozei, în care normele estetice nu mai îngroasă elementul material corporal, ci înseamnă o viziune a luminii, un colorit al primăverii, un pol al transformării în noi.
Imaginile corporale neobisnuite, actele sexuale violente, mîncarea, băutura, defecarea, urinarea intră într-un dialog între corpul uman si corpul colectiv spre un corp contradictoriu ce nu mai are decît nastere, moarte, tinerete, bătrînete, sus, jos, cer, pămînt, fată, spate, laudă, ocară, serios, hilar. În lumea visului ridiculizat este regele, bufonul este rege, bărbatul este femeie si invers, a dispărut demarcatia falsă dintre lucruri si a apărut o libertate supremă, dinamică, în care triumfă mereu cel căruia nu-i mai este teamă de cosmos. Unul se află prin în totul si prin intermediul visului si al sinuciderii, discursul acesta dialogic infirmă corpul omului frumos si grotesc, orizontal si vertical si descoperă în forma deschisă a devenirii dialogul cu supraomul, care nu monologhează, ci caută răspuns în energia poetică în timpul cuvintelor.
Într-o formă în care semnul arbitrar devine motivat si apoi este din nou distrus si transformat în semn arbitrar apare sufletul. Dacă poezia romantică observa în organizarea individuală armonică un enunt poetic maxim, poezia modernă cere un alt sistem de suflete, care foloseste drept limbaj un sistem scris, central, îl descentralizează din emfază prin pronuntare, descoperă un centru dominant în libertate si-n tendinta minoritară de a impune un limbaj specific, eliminînd antrenarea obisnuită si ideea unui limbaj unic si dorind un limbaj relativ centrifug, exterior, minoritar, oximoronic, momentan.
În tendintele post moderniste din cadrul limbajului poetic se vădeste această nouă sensibilitate a unui dialog dintre eu si tu fără adresabilitate alta decît cu un text dinamizat cu care se intersecta, dar la care nu apelează decît prin ruptură, prin distrugere, prin fragment. Tesătura de întretesere, destrămarea care urmează aranjării prin petice, descoperă în ansamblul poeziei calea prin care functionează sufletul ca o lume închisă, personală, cu o pluralitate de deschideri sustinînd miturile si întelegerea. Visul este o călătorie în lumea de dincolo, care foloseste inconstient viziunile din traditiile scrise si orale ale celorlalti, dar ele reprezintă produsul unor presupuneri, teme si sperante, mereu intersectate fără imitatie, originale, un termen care defineste orientarea către lumea străină si altuia si celui care scrie.
Sensul estetic al visului trăieste în cel care citeste cartea, sensul lingvistic se bazează pe cuvintele scrise sau spuse iar sensul filozofic este un enunt spre obiect, spre interior, spre o lume secretă înteleasă drept o cunoastere unică niciodată transmisibilă. Acesta este sufletul poetic.
