„Eu tuturor le par suspect”

Cînd unul dintre Cavalerii contemporani de la masa rotundă ieseană au propus acest subiect, relatia dintre vin si poezie, imediat mi-au sugerat Vin si poezie, si mi-au apărut vorbele dispărutului Cavaler: „cel care nu bea deloc este un fariseu”. Apoi m-am gîndit la versurile unui poet iesean: „Magia si alcoolul/ Viata-mi guvernează”, dar am realizat că alcoolul nu este vin, ci esenta vinului, vinul fiind un intermediar sacru între noi si Divinitate.
Vinul este o monedă de schimb în cadrul societătii, degajă relatia dintre cunoasterea exterioară si interioară si în ecoul poetic reprezintă locul de întîlnire al simbolului urii si a iubirii. Puterea vinului e aceea de a intra în ritualuri si de a face ca omul poate să opteze pentru război sau pentru pace, să-si reprezinte traversarea statutelor: initierea actionează la nivelul societătii, al relatiei dintre sexe si al relatiei cu strămosii; vinul reprezintă o transmitere culturală, hrană, femei, copii, bunuri, talisman, pămînt, muncă, servicii, oficieri sacerdotale. În cadrul visului si al vrăjitoriei, vinul reprezintă o formă de echilibrare a corpului cu sufletul, o transmitere a autenticului fel de a fi. Dintre poeti, la banchetul din umbră care antrenează sentimentul de sic transit, pentru Bacovia vinul este visul si poezia: „Visări de mult mocnite/ De nu cumva/ Mi-am pierdut Umbra/ Între normal,/ Si ispite./ Un vin, / Oricît de-alintător,/ Excludă-acest fatal:/ Contract/ Cu răul Negustor” .
Mi-am reamintit că, în spatiul poetic, G. Călinescu punea ca materie poetică vinul, hrana zeilor si a oamenilor, dar modelul ontologic, neîntîlnit decît la G. Bacovia, mi-a arătat că nu sîntem nici declarativi, nici mistici, ci doar printr-un umor negru poeti si europeni, cînd refuzăm si romantismul si dimensiunile complicate baroce, utilizînd vinul drept o oază poetică, ce urmăreste desconsiderarea oricăror altor explicatii arbitrare. Vinul reprezintă un pact autobiografic, pe care multi creatori îl utilizează pentru a cunoaste egoul si pentru a se elibera de lumea cotidiană pentru a intra în resortul travestiului, trupului în sufletul senzitiv. G. Bacovia (1881-1959) face parte din poetii care asimilează poezia ca formă de viată, nu numai ca nevroză, ci si ca înstrăinare de sine însusi, ca repartizare a prezentei simbolice dominante, aproape maniacale a măstii tragice, care îl determină să-si aleagă numele Bacovia si să-si asume damnarea ca mod de existentă. Vinul este oglinda interioară care determină renuntarea la spatiul închis si umed si la relatia cu divinitatea poetică: „Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă,/ Ori ca Verlaine, topit de băutură –/ Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă”.
De aici ideea că magicul din alimentatia cu vin poate să fie acceptat sau interzis (vestitul citat din Herodot). La anumite popoare, cum sînt evreii si musulmanii, există restrictii privind relatia cu vinul. De aici multe ablutiuni la mahomedani si evrei, ori relatia cu non permisivitatea băuturii vinului, ofrande aduse mortilor (elogiul medical este cel mai vechi: în 1358 în Franta apar legi care fac elogiul vinului băut în luna ianuarie). Semnul grav al băuturii magice care transformă lumea în vis rămîne melancolica autocompătimire în singurătatea crîsmei: „Singur, singur, singur…/ Într-un han departe/ Doarme si hangiul,/ Străzile-s desarte/ Singur, singur, singur…” (Rar). Ca notă specială a motivului bahic, în opera lui Bacovia apare relatia dintre vis, visare, ploaie, crîsmă, vin si eros refuzat, întrucît vinul nu creează comunicare cu Ceilalti, ci relevă sumbrul sfîrsit, apocalipsa textului poetic: „Departe, în cetate viata tropota…/ O simturile-mi toate se enervau fantastic…/ Dar în lugubrul sălii pufnea un rîs sarcastic/ Si Poe, si Baudelaire, si Rollinat” (Finis).
Alcoolicul care trece trist prin spatiul închis al ploii provinciale nu este totuna cu poetul constient de spiritul de oglindă oferit de paharul de vin, pahar cu valoare de trecere din spatiul plîns contemporan în care poetul trist nu poate suna decît un vis visat monosilabic (Monosilab de toamnă), în care obiectele se reduc la scîntei si numele devine o onomatopee înspăimîntătoare, visul fiind o pauză înaintea orei satanice, înaintea mortii si a somnului căci visul poate muri: „Vise, ah, vise, aici, au murit” (Ecou de serenadă), căci singurul poet care îsi pierde posibilitatea de a suna cîntece bahice, degajînd doar interjectii infinite este poetul ce simte că vinul declansează marsul funebru individual, interzice comunicarea cu exteriorul, accentuează ideea de vid, de nimic, de tîrziu si de neîncredere în izbăvire nocturnă, erotică, muzicală, naturală si chiar de desfrîu: „Femei nocturne, singurele/ La colt de stradă se atin,/ Desfrîu de bere si de vin/ Prin berării si cafenele” (Si ninge).
Expresiile trebuie luate literar în poezia bacoviană si trebuie evitate confuziile cu patologia medicală, întrucît sub raportul speculativ linistea înfiorătoare are reactiuni crunte: „eu tuturor devin suspect” nu este nici disimulatie, nici viclenie, ci un prag al disparitiei eu lui în sonurile poetice spuse sau scrise. În toate versurile lui Bacovia există un singur text declarativ, Stantă la vin, restul fiind exotic un insert în lumea unică a alimentului clasic, vinul. Dacă la alti poeti vinul construieste voluptate, la Bacovia el nu cere decît o stantă: „Amici, e ora/ Cînd vinul/ Ne-a făcut suspecti./ Cadente/ De tîrziu orologiu./ Dacă a fost vreodată/ Mai bine ca acum,/ Sau a dormit/ Peste ziua de mîine…/ Altă realitate” (Stantă la vin).
În general, vinul nu este un aliment, el introduce individul în circuitul mistic fată de iruptia cotidianului alimentar cînd este privit cu oroare si socotit inferior, vinul în vis ocupă un loc aparte ca esentă vitală, ca hrană energică similară cu cea a zeilor. Dacă visezi că bei, premonitia trimite către un trai bun. A bea alcool poate însemna si amăgire, în primul rînd energie si, cel mai important, vinul este un aliment al zeilor care eliberează, care ascunde defectele proprii si permite iluzionare. Este evident că băutura diferă în functie de calitate. Cel care visează că bea alcool poate să fie iritat, iar cel care bea bere poate să fie frustrat, vinul rosu trimite spre necaz, iar cel alb spre fericire si trai bun. Imaginarul vinului este complet deosebit la Bacovia fată de Eminescu, pentru care vinul reprezenta o protectie, o firească intrare naturală, o comuniune cu iubita. Vinul este, pentru poetul simbolist, un semn al nevrozei, nu are nimic dintr-un paradis artificial si construieste un infern în care conventional structurile se contopesc si în care limbajul emfatic al poeziei se consumă în disonante, în expresivitate coloristică în ricanare de factură expresionistă. Vinul creează nervi si îl face să se autonumească Senzitiv: vinul nu poetizează si nu se lasă poetizat, ci îl obligă să-si iasă din fire. Dacă ne referim la diferitele moduri ale popoarelor de a se raporta la băuturi, vom observa că în mitologia greacă si latină vinul este în relatie cu prezenta zeilor sub ocrotirea lui Dionisos, care aduce neînfrînare. Dionisos a învătat multimea nu doar să producă vinul ca minune, ci vinul joacă un rol important în mituri (conflictul dintre Heracle si centauri, relatia dintre Ulise si ciconi si Polifem; Triton atras de un burduf de vin; moartea prezicătorului Calhas, Sinope).
În cadrul ritualului existential, vinul are un rol central, mai ales că elementul dramatic se prelungeste în piese. Poetii au recomandat cum să se bea vinul: trei părti de apă si una de vin (Hesiod, Munci si zile, 596), o treime vin si două treimi apă (Alceu, fragmentul 96 D), vin si apă egal (Martial, Epigrame, 11.6.9.). Remarcăm că una dintre operele esentiale filozofice se numeste Symposion, că Ovidiu comentează relatia dintre vin si eros si că primul roman, Satyricon de Petroniu, are foarte multe episoade referitore la vin. Retinem că vinul este o băutură similară acelora divine: nectarul, identificat cu ambrozia, rareori oferite muritorilor, o hrană a zeilor pe care doar Atena i-a picurat-o lui Ahile. Vinul reprezintă în cadrul oricărei religii o modalitate de relatie între micro si macro cosmos, numită mana, o putere spirituală cu valoare simbolică. Vinul a fost utilizat cu pozitie centrală în initierea tribală, în initierea religioasă electivă si în initierea facultativă.
În cadrul imaginarului vinul reprezintă, în riturile de trecere, un mod de depăsire a relatiei corp-suflet, vinul este educatie, podoabă si mai ales comunicare, vorbire. Ca element corporal de prestigiu si ca element terapeutic, vinul este legat de magie si de profetism, întrucît adevărata personalitate a vinului constă în aceea că ajută riturile de trecere, transformă totul în artă, are valoare preventivă si activă, fiind echivalent pentru vrăjitorie. Dacă prin magie se încearcă manipularea fortelor divine, si prin intermediul vinului se transgresează limitele. În mod analog, în poezie vinul are functie imitativă (citesti despre vin si te inserezi în atmosferă) si contagioasă (la banchete practicile legate de vin trimit la analiza naturii lumii, amintesc de un climat mitic, de un instrument care trimite si evidentiază trecerea de la forma liniară si fractionară a corpului spre constientizarea relatiei cu sufletul cu proprietăti si ritmuri interne cu valoare sacră ca drog).
În Biblie există anumite texte referitoare la istoria vinului. În Vechiul Testament vinul se deosebeste de băutura tare si se fac diferite recomandări, deosebindu-se vinul dulce de vinul rezultat din strugurii storsi în pahar ori de vinul proaspăt. Probabil că vinul era fermentat, asociat cu grîul si consumul era interzis cînd începea slujba. Folosirea si abuzul de vin apar si în Noul Testament în care sînt pilde ale relatiei dintre vin si burduf si ale relatiei acceptate si nonacceptate cu vinul socotit medicament. În Noul Testament transformarea vinului în sînge si euharistia pregăteste simbolul teologic al vinului.
Din punct de vedere initiatic vinul reactualizează, prin euharistie,jertfa lui Hristos. Mana este prefigurată prin pîinea care se frînge ca hrană vesnică, iar sîngele este prefigurat prin vin (Ioan, 20, 29).
Oarecum în opozitie fată de el însusi, refractară la orice comunicare socială, solitudinea bacoviană se desfăsoară într-un spatiu al singurătătii si al vinului ce accentuează simbolic solitudinea si transformă corpul în altceva: „Singur, singur, singur,/ Vreme de betie –/ I-auzi cum mai plouă,/ Ce melancolie!/ Singur, singur, singur…”
Sentimentul relatiei cu visul si cu vinul se încordează într-o psihologie în care eul rămîne închis prin vin în vis: „Vinul si mierea si grîul tot/ Le-au strîns, pe grabă cine a putut…/ Tuse si plînset visele scot/ Du-te, oriunde, frunză de lut” (Belsug). Insul intră în cafeneaua cu visători damnati, în spatiu închis, în care masca socială poate fi utilizată sub formă de apărare, oferind celui care scrie un transfer euharistic al vinului în vers, al ritmului singurătătii stranii datorate vinului într-o transfigurare orfică a drumului prin infernul cotidian. Vinul, pictura si muzica se topesc emblematic în fortele visării si ajută prin monolog să schiteze sondaj psihologic si himeric în frumusetile din interiorul comun. Poate că articularea poeziei moderne la un ritm tragic de un veac si ceva eclipsează luciditatea ambiguă post modernă, dar, în 1916, rîsul si gemetul sînt balansul din interiorul poetului ce caută substanta magică a vinului: „Pustiu adînc… si începe –nnopta, / Si aud gemînd amorul meu de fum;/ Ascult atent privind un singur punct/ Si gem, si plîng, si rîd în hî, în ha” (Amurg de iarnă). Crîsma si sicriul se suprapun în fata spaimei de moarte singurul element eliberator rămîne compunerea poeziei: „Si nimeni nu stie ce-i asta/ Mă afund într-o crîsmă să scriu,/ Sau rîd si pornesc înspre casă,/ si-acolo mă închid ca în sicriu” (Spre toamnă).
Povestea relatiei dintre eul poetic si vin, precum si aceea cu visul nu are nici un fel de umor de romantă si nici un fel de criză întîmplătoare. Vinul mizantropicului G. Bacovia nu mai se aseamănă cu magia si alcoolul lui Mihai Ursachi, ci reprezintă doar o succesiune de interjectii aiurite despre vis si vin, într-un cerc al plînsetului si al lacrimei, în care substantivul devine verb: „Si visul apune/ în negrul destin…// Si vremuri mai bune/ Nu vin, nu mai vin si nici mîngîieri…// Si iar toate-s triste,/ Si azi ce si ieri” (Pianul). Tristetea vagabondării prin textele lui G. Bacovia se închide în versul fără vin: „Aici sînt eu/ Un solitar,/ Ce-a rîs amar/ Si-a plîns mereu.// Cu al meu aspect/ Făcea să mor,/ Căci tuturor/ Păream suspect” (Epitaf). Ce se întîmplă cu cel care bea vin este că are nevoie de misterul betiei: „Cînd inspirată de evocări/ Mai crezi în cîteva glume/ Sau al betiei mister…/ Mi-am zis: e tîrziu –/ O, gînduri,/ În lume!” (Cînd singur). Ecourile laudative nu mai au curajul să se apropie de romantica iluzie adusă de vin: „Tristeti pe vînt, tristeti de mort/ Pe străzi tăcute se desfac// Serbări tîrzii de vinul nou,/ Visări pentru un poet sărac…” (Amurg). Rareori există acorduri, arpegii si armonii ale misterului bahic creator de poezie monocordă de vis cosmaresc de controversat drum halucinant spre moartea în care lugubrul nu este nimeni si nu trebuie „Nici un cuvînt” (Sic transit). Chiar dacă banchetul si povestea acestuia ar putea să fie fericire: „Povesti…/ De muncă,/ Lene,/ Banchetul din umbră,/ Sau timp de fericire./ Si, iată, ne-a surprins seara, peste zi nefiind nimic” (Sic transit II).
Vinul te face suspect, de aceea trebuie să bem pentru „unul”, să rămînem „neînteles pentru altii” (Nihil novi), căci visul poate să existe în viscol doar după metamorfoza savantului, a vinului în artă si adevărata jale este că vinul întotdeauna „a fost”.
Opinia poetului despre lume nu se poate reabilita si aroganta celui care stie că transformă mana, relatia dintre micro si macrocosmos în vers trebuie să atace situatia ascetică aparentă a celorlalti, asceza însemnînd aici o identificare a eului cu nefericirea de a sta sub semnul damnat al poeziei, aceea care te obligă să devii doar cuvînt fără morală fără necesităti sociale în credinta urîtului de neînlocuit în aventura poetică. Vinul nu este vesel, vinul este o proză care îti permite să scrii doar stante. Nu îti permite decît un sfîrsit continuu, o frică de viată, o durere fiziologică si o lipsă de vointă: vinul este plîns poetic si cuscă în crîsmă, un paradox ambivalent în care nu răsună decît rece, pustiu, gol, nimic îmbucurător, nimic compensator, încît în cei 76 de ani tristetea nu-i permite decît stante, adică ecrane frînte pe care poetul le desenează si le cîntă interior, o comunicare obsedantă a unui ochi ascutit, vivace, dar mort. Elementul vin nu permite aici o psihanaliză de tip bachalardian, căci vinul este cel care blochează limbajul în comunicare si deschide, non eliberativ, stante si versete spre spaima de moarte ca sleire a puterii de a emana poezie. Nu se poate scrie competent despre Vin si poezie decît folosind Epitaful sentimentul de autoculpabilitate, în care si moartea este o posibilitate: „făcea să mor”. Personajul senzitiv, înstrăinat si fals îsi priveste negativ fiinta externă si se vede pe sine dihotomic, ca o Poveste un creator de limbaj pentru care versul nu este simbolic si în care cel care bea alcool solitar si nocturn străbate cărările reale pentru a încerca să fie om „Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cîndva,/ Tîrziu în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna” (Nervi de toamnă). Spaima noptii ne arată că a fi beat este o fericire si noi, precum Bacovia, De revelion încercăm să medităm la băutură, încercăm vinul si sarcastic stăm în fata unei bachice dorinte încercînd să uităm de ce alcoolul nu ne poate încălzi, de ce substanta sîngelui vegetal al vinului, magnet solar, „nu este doar magie albă”, ci este „sinucigasul cronicar si călugăr patriarh al magiei negre”, care petrece „în hrube cu buti, cu vinuri si rachiu”.
Am scris acest cîntec tîrziu în speranta că putem bea un vin pentru deschidere si nu pentru închidere, si în Amăgire putem bea „vinuri alese” si alcoolul poate fi amortire. Nu stim în ce măsură cheia chemării, a visării se rezolvă doar în „crîsmă umedă, murdară”, „într-un han departe”, „într-o tavernă” sau „în frigul poeziei”.