Leo BORDEIANU
schelete
în ultimul timp am realizat
cele mai frumoase poeme
din viata mea
a se observa diferenta
dintre a realiza si a scrie
ele apăreau splendide
începînd
cu ideea iesită din comun
apoi schema/subiectul
o osatură de invidiat
în a cărei vecinătate
cuvintele se înfiorau
deveneau imponderabile
si începeau dansul nuntii/mortii
un dans care le cuprinde plenar
le orbeste le suceste mintile
cuvintele se aranjau într-o ordine perfectă
însă venea un vînt si le clătina
venea o ploaie si le spăla
scheletele poemelor în mijlocul
unui imens pustiu
se părea că apartin unei specii noi
de dinozauri
nenăscuti netrecuti prin lumea
plină de pericole curse
si de aceea senini semeti
amintind de păsări
becul spart
universul se fisurează
peisajul e într-o stare de antevomă
închipuirile infantile se destramă
lacrimi
cercuri
lacrimi
sfere
multe lacrimi
însă
nu plîng
să nu te văd plîngînd băiatul mamei
nu plîng
să nu te văd
nu plîng
să nu
nu plîng
numai iluzia este indestructibilă
luminite în
noaptea
zilei
lacrimi
flăcări albe aer
încins
închis
sufocant gîndul
ca un bec spart
rosu
lumina era rosie
umbrele noastre erau rosii
peisajul era rosu-aprins
lucrurile erau purpurii
amurgul era mai mult
sîngeros
decît
plin
de măretie
caii rosii striveau
oamenii
care nu se înroseau
la timp
cîinii rosii
lătrau
la luna
de sînge
ciocanele rosii cădeau
pe nicovalele rosii
în pămîntul rosu se săpau
gropi
adînci
patrule rosii cu
panglici
late
circulau
la nesfîrsit
rosul îngheta
si se dezgheta
asemeni apei
ghetarii rosii s-au
topit
rîurile rosii
s-au revărsat
au umplut cîmpiile
m-am surprins sărutînd
botul
mijind
a verde
al unei
coline
