Hanna BOTA
lectia de rusă
profesoara mea de rusă pavlenko tamara scria la tablă
sto etă/ kakaia etă? hanna stai în picioare! striga cu
vocea răgusită de fumatul tigărilor carpati fără filtru/
cu trupu-mi slab si fără capăt mă ridicam/ părul meu rosu scânteia
într-un semn de exclamare asezat peste clasă/ ovidiu râdea
fericit că voi lua nota sase/ cea mai urâtă notă
în pauză mă trăgea de păr/ însă acasă mă astepta noua carte/ aceea
care mi-a furat timpul pentru întrebările rusesti/ iar eu
eram îndrăgostită de fiecare cuvânt din ea
drumurilor mele care iau formă de sase le tai înaintarea
printre voci de ovidiu părul meu încă e-o exclamare/ nu stiu dacă tu
vei putea să-mi fii cartea care mă asteaptă pe furis
acasă dar iubesc fiecare celulă din ea
asemenea lui hannibal
călare pe elefanti străbăteam alpii războaielor
noastre/
nu să te înving voiam/ doamne/ focurile din new delhi
m-au răsluminat descoperindu-mi credinta
printre barbari
nu să te înfrunt/ calcutta mi-a îndoit genunchiul întepenit
si-am căzut supusa ca un sclav
nu să te cuceresc/ săgetile lumii mi-au otrăvit tendoanele
dezlegându-mi mâinile coapsele sira spinării/
călare pe elefanti străbăteam europa
într-un război cu mine însămi
si-ai ridicat steagul izbândei peste citadela ce sunt
omul negru n-a venit
eu nu mi-am tăiat pădurile/ seva lor
sevă albă de mesteceni îmi scaldă ochiul
orbirea nu doare/ mi-e teamă de orbire
e singura fobie ce-o port în oasele-mi sure
când nici nu stii că nu vezi
reintru în jocul smintit al copilăriei mele
ceasul bate ora unu/ omul negru n-a venit
spaima orei când va veni
ceasul bate ora două/ omul negru n-a venit/
apoi când îsi va smulge esarfa de pe ochi
si mă va încercui fără efort
îi voi sări în brate înspăimântată de lipsa
directiilor/ stiind că toate drumurile se sfârsesc în el
nu de moarte mi-e frică
pe ea am învins-o demult/ mi-a devenit
camarad întru armele luminii/
de murirea ochiului mi-e teamă
nu-i de mirare/ trăiesc printre orbi fără bastoane
ei toti spun că văd deslusit
dar si-au tăiat mestecenii
cosmar
râurile mele curg dând peste maluri
mi-a fost frică de inundatii dintotdeauna
venise odată râul umflat si negru/ a smuls
cotetul cu puisorii de găină/ mă jucasem peste
zi cu ei aurii si pufosi/ strângeam mâna aspră a mamei
cu puterea celor sapte ani neîmpliniti
căpita de fân a fost purtată printre trunchiurile plopilor
ca o coajă de ou/ de frică trebuia să fac pipi tot mai des
în noaptea aceea am plâns plecată pe genunchi la marginea patului
implorând pe dumnezeu să ne vegheze casa
ce-as putea face apelor mele/ cosmar ce-mi revine
în noptile când adulmec aiurea celulele cordului
cum să opresc viitura/ ea înghite în loc să spele/
ea înneacă în loc să adape/ si-n urmă mâlurile-negrite
aluviuni de întrebări/ cadavre ce nu se vor îngropate/
cosmar ce m-a bântuit azi noapte
apele mele revărsate peste ghizdurile fântânii
apele mele purtate în mare
m-am rugat cu plânsul icnit/ veghează doamne peste cordul meu
în inundatie
