Ipostaze semantice ale vinului În poezia eminesciană

 

Încă din poemul Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie – Eminescu dădea VINULUI o functie mistică, transfiguratoare – sugerînd izotopia semantică a VINULUI cu FOCUL (licoare de un plutonism paradoxal, unit cu neptunicul) – sub semnul crestin al POTIRULUI/ POCALULUI GRAAL (cu potente de transcendere a fiintei umane, prin functia soteriologic/ rearmonizatoare, în plan spiritual): „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul” (fierberea si spumegarea fiind litotele FURTUNII transfiguratoare de LUME si SOARTĂ: fierberea desemnează efectul imersiv-spiritual, pe cînd spumegarea traduce efectul fenomenal-emergent-vizibil, activ, al transfigurării spirituale).
Crestin, zalmoxian, orfico-pytagoreic si gnostic (concomitent) – Eminescu va dezvolta, în poezia sa (antumă si postumă, în egală măsură), cele mai profund-cosmice si diverse semnificatii, pentru ceea ce este „băutura vietii si nemuririi”, simbol al cunoasterii si initierii: VINUL – ajungînd, în Povestea magului călător în stele, Luceafărul si Odin si Poetul, să sugereze semnificatia pe care i-o dau misticii arabi-musulmani: băutura iubirii divine (Naboulousi) – nepărăsind nici o clipă simbolistica initiatică – vinul/ sînge devenind lichidul placentar al Lumii/ Creatie (pe care sufistii, de tipul lui Ibn Arabi, îl numesc „simbolul stiintei stării spirituale”, sau despre care Naboulousi, comentîndu-l pe Ibn al Faridh, afirmă: „Vinul simbolizează băutura iubirii divine, căci această iubire zămisleste betia si uitarea desăvîrsită a tot ce există în lume[…] Acest vin este iubirea divină vesnică, care se arată în toate manifestările creatiei[…]. Mai este vinul acesta, lumina care străluceste în orice loc, si este, de asemenea, vinul Existentei adevărate si apelul veridic. Orice lucru a băut acest vin!”– cf. L'eloge du vin, Paris, 1931 – dar si L. Benoist, L'art du monde, Paris, 1941, M. de Corberon, Le miroir de simple îme, în Et. trad. , nr. 322-349, Paris, 1955-1958, Jean Danielou, Le mystère de l-Avent, Paris, 1948, F. Schuon, L'Oeil du Coeur, Paris, 1950, Sentier de gnose, Paris, 1957 etc.).
Magul din „culme” („Deasupra de lume, deasupra de nori[…]/ Bătrînu-i ca si vremea cea fără de-nceput” – mag care „Din a lui munte [Pion] în veci nu se coboară”, pentru a păstra calitatea de Îthman, perspectiva echilibratoare de lumi), la care tînărul Fiu de Împărat, Ucenic-întru-Marea-Initiere, a ajuns, străbătînd „vijelia cea neagră, turbată” (simbol al operei de transfigurare spirituală, al cărui subiect si obiect devine Fiul de Împărat, tatăl acestuia si cu Magul au fost precum „Pilad si Oreste”) – , intrînd în Hala cea Mare din Munte, con-centrează viziunea divină, prin „varga”-axa magică, în inima oglinzii. Centrul de viziune magică, din oglindă, este Îngerul SOMN, care ”în mîna lui mică tine păharul/ Somniei… Pe frunte-i flori rosii de mac”; pentru a produce initierea spirituală întru Somnul Magic, semnificînd sansa cunoasterii absolute, prin revelarea STELEI VISULUI; pentru a-i stimula viziunea si integrarea sacră, magul îi dă Fiului de Împărat să bea „cristalicul vin” („ca sînge de taur/ E vinul si totusi e clar ca rubin”) dintr-o „cupă pe margini cu aur” – „stau în jurul cupei cu cifre de maur/ Obscunse vrăji scrise…”
„Maur” înseamnă, la Eminescu, „arab” – si întîlnim acest determinant destul de des în poezia sa: rege maur, templu maur etc. – dovedind cel putin preocuparea, dacă nu chiar obsesia eminesciană, în legătură cu gnozele orientale („cifre de maur”, numerologia, stiinta sacră a numerelor, apropiind gnozele orientale de zalmoxianism si de orfico-pytagoreicii, sugerati chiar în precizarea naturii puterii „bătrînului dascăl”, din Scrisoarea I: „Asa el sprijină lumea si vecia într-un număr”). Deci, e foarte posibil ca asertiunile de mai sus, despre simbolistica VINULUI, ale sufismului arab, să nu-i fi fost deloc necunoscute lui Eminescu.
Fiul de Împărat, drept consecintă a viziunii din oglinda redublatoare de lumi, dobîndite prin băutura VINULUI, îl îmbrătisează pe Îngerul-Somn – si, prin aripa acestuia, provoacă Zborul-Stare de Vis. Betia Visului devine sinonimă cu Sărutul Mistic-Initiatic si cu Călătoria Spirituală: „E beat de a visului lungă magie/ În brate de înger mai tare-i cuprins/ Si umbra surîde, cu-aripa-l mîngîie/ Si gura-si apleacă în dulce betie,/ I-apasă pe buze-i sărutu-i aprins.” Hypnos, combinat cu Eros – îl cheamă pe fratele mitic Thanathos – si se petrece, ca-n nuvela Sărmanul Dionis, contragerea Stării Spirituale Pămînt („Pămîntul departe-ntr-un punct se contrage”) si, apoi, zborul/ transgresare spre Paradisul-Revelatie – Steaua-Vis: „O stea, un imperiu întins e si mare,/ Cu sute de tări si cu mii de fiinti/ Cetătile mari răspîndite-s în soare,/ Palate de-argint se ridic gînditoare/ Si regii sînt îngeri cu aripi de-arginti” (de observat că Steaua-Vis resintetizează/ recapitulează stările spirituale de Soare-Aur si Lună-Argint – cf. Rudolf Steiner, Stiinta Spirituală, Rustania, Timisoara, 1934) – iar finalul drumului, care are VINUL drept stimulent initiator si călăuză discretă/ secretă (sub semnul „cifrei de maur” – echivalentul tetraktys-ului pytagoreic re-armonizator de Creatie), produce simetria orfică a cosmosului-Sferă, identificarea începutului-stea cu sfîrsitul-stea (α si ώ) – rezultînd starea de Lumină-Revelatie totală: „[Steaua] De visuri, de umbre, de cîntec e plină./ Curînd vom intra în cîmpia ei lină/ Si-n urmă-ti pămîntul rămîne – o stea”.
În Odin si Poetul, functia dionysiacă pozitivă/ demiurgică a VINULUI (si BETIA, ca stare de IUBIRE VESNICĂ, atotrevelatoare/ atotzămislitoare, exercitabilă prin fluidul vital, cosmico-divin – VINUL) – este înlocuită (sau mascată) de MIED – băutura MIERII-PRIN-ALBINĂ (Albina – Fiica Soarelui) – băutură izotopică semantic cu „soma-mierea nemuririi” (adusă de un vultur muritor – Sandharva – servită ca ofrandă zeilor si băută de muritori pentru a comunica cu divinul) sau „amrita” (băutura nemuririi, pe care o beau zeii indici si aceia dintre oameni care sînt hărăziti să ajungă în cer – cf. Mahabharata, Ramayana, Puranas) veddice (mierea este principiul fecundator, izvor de viată si nemurire – este comparată cu Sămînta Oceanului si cu Laptele cel Mare Stelar – cf. Le Veda, Paris, 1967 – Atharva Veda, 91, 258). La ospătul submarin, din Halele Reenergizatoare, unde ajunge Poetul, scîrbit de lumea terestră meschină – zeii Walhallei, dimpreună cu Decebal, „ridică cupa cu mied” – prin care au permanenta stare de Revelatie a Frumusetii si Poeziei Divine – întrupată în Fecioara de Lumină, cu ochi „albastri” (celesti si neptunici, totodată) – singura care, după cum va concluziona si Poetul (renăscut-transfigurat spiritual, prin DRAGOSTEA MISTICĂ), merită Coroana Împlinirii: „O, Odin,/ Pune-i sceptru-n mînă, sceptrul mării,/ Pe fruntea ei coroană pune, mare,/ De diamante, umede, topite/ În strălucirea lor cea înfocată,/ Căci ea-i regina frumusetii – a lumii”.
În Luceafărul, apare o situatie mai complicată si nu de-ajuns înteleasă de către eminescologii trecuti si actuali – care, fără exceptie, îl minimalizează pe Cătălin. Ei bine, tocmai indiciul VINULUI (alături de altele, fireste) este unul dintre cele mai puternice argumente, în favoarea „reabilitării” (ca functie spirituală) a lui Cătălin: „În vremea asta Cătălin,/ Viclean copil de casă,/ Ce împle cupele cu vin/ Mesenilor la masă(…)” Cine sînt mesenii? Si cum de cea mai importantă functie (cea de PAHARNIC AL CREDINTEI!!!) de la masa Aristocratului (ariston=cel mai bun) ori Monarhului-Împăratului (Împăratul Lumii Duble, chiar Triple – Hermes Trismegistos), este dată pe mîna lui Cătălin – socotit „un oarecare”? Din moment ce fata este „din rude mari împărătesti” – si mesenii trebuie să fie din zona luminii divine: zona imperială= zona divină, zona luminii divine. Si atunci, cine turna zeilor, si ce – în Olimp? Răspunsul îl oferă orice carte de mitologie grecească: HEPHAISTOS. Si ce turna el FRATILOR SI SURORILOR SALE DIVINE? Ce turna el, în pocalele batjocoritorilor si certăretilor zei? Răspuns: APA LETHEI – Apa Uitării, luată din Styx. Deci, prin VINUL-LETHE, Cătălin are controlul spiritual asupra zeilor cosmici – deci, pe cale de consecintă – asupra cosmosului. Hephaistos si Dionysos, se spune în vechile mituri, îl înlocuiau, periodic sau aleatoriu, pe Zeus – la cîrma Lumii. Deci, Cătălin nu este numele său – ci este numele functiei sale: CEL CARE (SE) CA(U)TĂ. Ce caută, pe cine, de ce? Evident, îsi caută Jumătatea Androginică („fata din rude mari împărătesti” este Luna: „Cum e Fecioara între sfinti/ Si luna între stele” – jumătatea-Soră a Soarelui). Iată cum VINUL devine, din nou, din Apa Mortii – SOMA-AMRITA, băutura nemuririi: căci, „pierzîndu-si urmele” (cele din planul terestru/ istoric/ evenimential – si, prin zbor, deasupra tuturor urmelor! – vor re-transcende fiintial…), pierzînd dorul de înscriere în succesiunea istorică/ generatii („vei pierde dorul de părinti”) – cei doi, în final, nu se vor mai numi – ci se vor uni: ei devin entităti spiritual-luminoase regresive temporal (de la stadiul „doi tineri singuri”, sub influenta „ploii de flori de tei” re-sfericizatoare – devenind „doi copii/ Cu plete lungi, bălaie”) – si refac SFERA ANDROGINICĂ. Iată cum VINUL devine semn al identitătii secret/ divine (a Monarhului Ascuns) si premiză a refacerii ANDROGINITĂTII PARADISIACE – deci, vesteste, la modul crestin, MÎNTUIREA – prin Iubire!
Există un ciudat poem postum, Pentru păzirea auzului, în care se mentionează clar că asirienii, tocmai pentru că nu se-mbată „cu dulce vin” – degenerează, fizic si spiritual: „Asirienii antici din Asia departe,/ Ce nu se-mbată însă nicicînd cu dulce vin,/ Ci cu cîntări molatici, cu-al glasului suspin – /Ei schilodesc băietii ca glasul să-si subtie,/ Ca gura lor ca gura muierilor să fie”. Castrarea si degenerarea orfismului au drept cauză refuzul Revelatiei Divine, prin Băutura Nemuririi, a Iubirii Divine Vesnice si de Lume Zămislitoare (si Exorcizatoare).
Un ultim popas îl vom face tot într-o ciudată postumă (parcă toate postumele au un grad sporit de ciudătenie mistică, în raport cu majoritatea antumelor): Umbra lui Istrate Dabija Voevod. Un domn care, departe de a fi simbolul betivului – rosteste, solemn („adînc”) una dintre cele 7 „parole” cristice de pe Cruce: „Mi-e sete” – care semnalează „setea” după păcatele umanitătii. Vinul – ca factor soteriologic. El, Istrate-cel-Pasnic, OMUL BUN, al tuturor religiilor – este simbolul cosmic al victoriei PLINULUI asupra GOLULUI (dar GOLUL fiind supus ritualului de re-energetizare terestră, prin punere în contact a Gurii Vidului – cu Pămîntul-Mama Geea) – al SFEREI-POLOBOC, asupra informului: Si în Moldova mea cea dulce/ Orînduit-am cu prisos:/ Ca butea plină să o culce (orizontala hypnotic-revelator-fertilizatoare), Cea goală iar cu gura-n jos” (prevestind transgresivitatea/ învierea, prin resorbirea, de jos în sus, a sevei focului plutonico-solar). De ce este curios poemul? Pentru că, desi Sfîntul Petre (Piatra Filosofală) îl primeste „de-a dreptul” în rai, pe blajinul băutor de vin, Istrate Dabija Voevod – cînd acesta din urmă îi cere să bea, Sfîntul îi zice: „Cumetre,/ Noi n-avem cimpoieri si vin”. „Cumetre” este un apelativ peiorativ/ depreciativ: de ce un „primit în rai”, este luat peste picior? Ce fel de armonie paradisiacă o mai fi si asta??? CIMPOIERII sînt simbolul ritmicitătii alternantei orfico-pytagoreice PLIN-GOL-PLIN etc. Dar cum de lipseste raiului (găzduitor de om „darnic si bun de inimă cu toti”, de închinător la „Stefan, Stefan Domnul Sfînt,/ Ce nici în ceruri samăn n-are,/ Cum n-are samăn pe pămînt!”) – tocmai amrita/ soma/ VINUL EUHARISTIC? De ce, oare, betia sacră, REGALĂ, este considerată un semn de „boală”: „Si toti cu chef, nici unul teafăr”? De ce OMUL REGAL, OMUL BUN – este silit să devină simbolul scriitorului/ Poetului păgubas/ întomnat „diac tomnatic si alumn” (discipol al sfîrsitului de ciclu cosmic)? De ce melancolia lui Istrate Dabija Voevod se asemănă cu disperarea Poetului sinucigas din Odin si Poetul – căci, cu amărăciune, este silit să recunoască regalitatea nonregalitătii: „Perennis humus erit rex”? De ce blîndul OM – capătă în glas inflexiunile Poetului Limitelor Disperate – François Villon: „Frumoase vremi! Dar unde-s? Unde-s? S-au dus pe veci! Bibamus EX”?
Vremurile de azi au uitat nu doar de minunea transfigurativă minoră de la Cana Galileii – ci pînă si de minunea transfigurativă majoră: euharistia sacră a VINULUI/ Spirit Divino-Uman, de la Cina de Taină (spune Clement din Alexandria: „vinul reprezintă fată de pîine ceea ce viata contemplativă si gnoza sînt fată de viata activă si de credintă” – sau Ilie Ecdicos: „Contemplatia pură este vinul parfumat care scoate din minti pe cei care se îmbată, rugăciunea simplă fiind rugăciunea începătorilor” – cf. Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, Humanitas, Buc., 1994). Bocetul final al Umbrei lui Istrate Dabija Voevod este, în fapt, Bocetul Omului Sacru Contemplativ, devenit, dintr-odată, precum Don Quijote – lucid… Constient de degenerescenta progresivă a lumii, prin pierderea progresiv-accelerată a semnificatiilor sacrale. Poate că însusi Crestinismul Institutional, al Lumii Terestre – a îmbolnăvit pînă si Sfintii din Ceruri – în asa hal, încît bietul Sfînt al Alchimiei Spirituale nu mai recunoaste agentul activ si generator al Marii Opere – VINUL, ca SULF AL SIMBOLISMULUI ALCHIMIC (cum grăieste Sfîntul Martin: „Vinul sacrificial este agentul activ si generator al Marii Opere, sulful simbolismului alchimic).